Fiu rebel al lui Nicolae Martinescu şi al Anei (născută Grigorescu), absolvent strălucit al Facultăţii de Drept a Universității din Bucureşti, redactor-șef, în 1930, la revista „Limba română”, redactor năbădăios (1934-1935) la săptămânalul „Reporter”, faimos în mediile cafenelei literare bucureştene a epocii sub porecla „Marele Contemporan”, pe care şi-a dat-o el însuşi, Victor Valeriu Martinescu a fost o figură (liberă) emblematică a avangardei românești, figură aproape uitată în prezent, la fel ca și opera sa, interzisă, confiscată, distrusă de comuniști. „E cazul revistei «Phalus», editate în regie proprie la pubertate (cu mult înaintea celebrei «Pula» a lui Gherasim Luca & Co), a «Răvașului deschis către generația anului 2000», volumele «Dragostea la oameni» (1936), «Imanența și primatul adevărului absolut» (1937), eseul «Țara reală și țara legală» (1938), versurile din «Astăzi v. v. m. la 33 de ani» (1944) ș.a. Altele cum ar fi abracadabrantul roman-eseu «Cocktail» (1933, 1942), o babilonie anticonvențională, prolixă și pe alocuri sclipitoare, au fost recuperate după 1990 de unul dintre corespondenții săi, criticul Ion Simuț (un alt «recuperator» important a fost Ion Pop)”, evidenția criticul și istoricul literar Paul Cernat în marginea unui portret închinat misteriosului domn Victor Valeriu Martinescu.
7 țâțe pergamute și mulți ani grei de pușcărie
Facem loc aprecierilor profesorului Paul Cernat: „Frapant înrudite cu poemele-reportaj, biografismul și erotismul antisistem ale lui Geo Bogza, poemele din «Cele dintâi știri despre Victor Valeriu Martinescu» (1933) aparțin unui post-dadaist aluvionar, care-și face din autobiografie un spectacol de carnaval crud, jucat megalomanic (atitudine agravată în «7 țâțe pergamute», 1934, «Am un pătrar de veac», 1935). Avangardismul și autenticismul se amestecă la el în forme paroxistice”. În completare: „Educat, o vreme, la o școală de iezuiți (!) din Craiova, altfel autodidact jemanfișist, Victor Valeriu Martinescu nu a făcut parte din nicio grupare de avangardă, dar a editat o revistă de «profil» («Șiș»). A colaborat, inclusiv ca redactor, la reviste nonconformiste ale anilor ‘30, unele - craiovene («Radical», «Ulise», «Reporter», «Meridian»), dar și în presa mainstream. Îi întâlnim numele și în publicații procomuniste, apoi, spre sfârșitul deceniului patru, în reviste legionare («Porunca vremii»). Alegeri tulburi, cu consecințe dramatice în viața de zi cu zi a poetului.
Ostracizat în comunism
„Nu e clar cât au contat aceste colaborări în lungile detenții politice ale scriitorului (1947-1952, 1958-1964) – opina profesorul Paul Cernat. Mult mai probabil va fi contat tentativa de fugă din țară, după ce lucrase ca administrator pe moșia Marghioalei Cantacuzino sau fulminantul elogiu al românității din amplul poem whitmanian «România mea» (1945, urmat de broșura «Români din România, uniți-vă», 1946) și poemele manifest-antistaliniste publicate de Virgil Ierunca în revista Caiete de dor din exil sub pseudonimul Haiduc”. Capete de acuzare mai mult decât suficiente pentru a fi dat la fund de comuniști. „Ostracizat multă vreme, recuperat târziu în antologiile literaturii de avangardă, editat foarte... parțial după 1990, cu o bibliografie, spuneam, în mare parte pierdută (ca și biografia sa), acest rebel intratabil rămâne una dintre cele mai spectaculoase și mai contradictorii figuri ale culturii radicale autohtone din anii ‘30-’50. «Marele Contemporan» e o provocare pentru noii cercetători ai fenomenului”, a conchis istoricul literar Paul Cernat.
În malaxorul istoriei
După al Doilea Război Mondial, când mare parte din burghezia și aristocrația române au ales să părăsească România comunizată, Victor Valeriu Martinescu era la dispoziția distinsei familii a Cantacuzinor, din poziția de administrator al moșiilor acestora. La 6 martie 1945, Marghioala Cantacuzino și-a transformat averea în lichidități ușor de transportat și a părăsit țara de baștină cu destinația Paris. Nu înainte de a aranja ca și fidelul Martinescu s-o urmeze în Franța, doi ani mai târziu, cu al doilea lot al celor dornici să fugă de stalinism. Doar că socotelile din 1945 nu s-au mai potrivit cu cele din 1947. Prins în timp ce încerca să iasă clandestin din România, Victor Valeriu Martinescu a fost aruncat în pușcărie pentru următorii cinci ani, fiind transferat apoi cu domiciliu forțat pe lângă București.
Demn până la marele final
„Reeducarea roșie” nu l-a schimbat pe poetul neîmblânzit nici cât să înțeleagă că nu-i de glumit cu slugile lui Stalin. Autor al unor texte anticomuniste explozive, expediate în Franța și publicate în Occident de exilatul Virgil Ierunca, „Marele Contemporan” a fost din nou interogat de organele represive ale elitei comuniste și încarcerat în cele din urmă pentru alți șase ani (1958-1964). De remarcat că, după executarea pedepsei, Victor Valeriu Martinescu a refuzat angajarea ca redactor la «Fundaţia România», eprubeta ideologică în care erau recuperați intelectualii vechiului regim, dezamăgit fiind - se spune - de compromisurile acceptate de Nichifor Crainic. „Marele Contemporan” a preferat, până la sfârșitul vieții, la 84 de ani, să trăiască la periferia noii societății, la fel de boem și de liber (sau poate nu chiar la fel de boem și de liber ca în tinerețe).
Sub căciula lui „Dellombra”
Victor Valeriu Martinescu a debutat cu versuri în „Revista învăţătoarelor și învăţătorilor” (Caracal, 1924), apoi a colaborat la publicațiile „Democratul”, „Limba română” (unde a semnat cu pseudonimul Dellombra), „Meridian”, „Observatorul”, „Reporter”, „Zodiac”, „Cruciada românismului”, „România agricolă”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Gazeta literară”, „Viaţa Românească” etc. „Marele Contemporan” a debutat editorial cu romanul-eseu „Cocktail” (1933). Din acelaşi an datează volumul de versuri „Cele dintâi ştiri despre Victor Valeriu Martinescu”.
O comedie de literatură
Ca toți avangardiștii de seamă, și Victor Valeriu Martinescu considera literatura doar un „obicei murdar”, preferându-i poezia, ca reflex al autenticității trăirii. Când a „comis” totuși proză, „Marele Contemporan” a făcut-o într-un mod extraordinar, amestecând narațiunea cu eseul și șarjând în direcția clișeelor de expresie. Rezultatul? Un soi de talmeș-balmeș antiromanesc. O comedie de literatură!
Opera, repere
Mai jos, câteva dintre titlurile păstrate ori recuperate din opera poetului avangardist Victor Valeriu Martinescu: „Cocktail”, roman-eseu, Bucureşti, 1933 (ed. II, 1942); „Cele dintâi știri despre Victor Valeriu Martinescu”, versuri, Bucureşti, 1933 (ed. II, 1943); „7 ţâţe pergamute”, versuri, Bucureşti, 1934; „Am un pătrar de veac”, versuri, Bucureşti, 1935; „Dragostea la oameni”, Bucureşti, 1936; „Imanenţa şi primatul adevărului absolut”, Bucureşti, 1937; „Ţara reală și ţara legală”, Bucureşti, 1938; „Astăzi v. v. m. la 33 de ani”, versuri, Bucureşti, 1944; „România mea”, versuri, Bucureşti, 1945 (ed. II, 1946; ed. III, 1947); „Români din România uniţi-vă”, Bucureşti, 1946; „Rânduri pentru tinereţea lui Theodor Hodoşan”, Bucureşti, 1946; „Ştiri despre Victor Valeriu Martinescu”, antologie şi prefață de I. Pop, Oradea, 1995.
112 de ani s-au împlinit pe 16 septembrie 2022 de la nașterea poetului de avangardă Victor Valeriu Martinescu
„Ostracizat multă vreme, recuperat târziu în antologiile literaturii de avangardă, acest rebel intratabil rămâne una dintre cele mai spectaculoase și mai contradictorii figuri ale culturii radicale autohtone din anii ‘30-’50”, Paul Cernat, istoric literar
„Educat, o vreme, la o școală de iezuiți (!) din Craiova, altfel autodidact jemanfișist, nu a făcut parte din nici o grupare de avangardă, dar a editat o revistă de «profil» (Șiș)”, Paul Cernat, istoric literar
Poetul Victor Valeriu Martinescu a executat ani grei de închisoare politică (1947-1952, 1958-1964), dar a refuzat cu încăpățânare să se înregimenteze sub stindardul comunist.