„Iubitor de sportivi serioşi, devotaţi, patriot şi sentimental, Tata Puiu ştia să întrezărească talentul într-un fotbalist şi nu-l abandona nici atunci când avea toane şi surprinzătoare ieşiri din formă. Jucătorii de valoare i se lipeau Genera-lului de suflet ca marca de scrisoare, cum frumos zicea un şlagăr interbelic. Iordănescu avea ochi de vultur, precum aceia care planau în înalt cu ochii pe ţintă, şi antrenorul naţionalei vedea scăpărările de talent în unii fotbalişti şi paria pe exploziile lor. A crezut mereu în driblingurile şi fantezia năzurosului Ilie Dumitrescu. L-a luat în naţională la Mondialul din America 1994, deşi optarul stelist nu traversa-se o perioadă grozavă. În primele trei meciuri din grupă, Ilie nu s-a remarcat, îi secătuise inspiraţia, era moale pe teren şi deja lumea îi reproşa lui Iordănescu cum că prea l-a luat copil de suflet, că ar trebui ţinut rezervă. Dar Tata Puiu îl introducea titular la naţională, cu o încăpăţânare greu de explicat. Ilie se văita că nu s-a acomodat cu fusurile orare, răzvrătite în capul lui mai ales noaptea, când nu reuşea să doarmă. A apelat la superstiţii, a cerut să-i aducă TAROM-ul busuioc sfinţit în Ghencea, pe care l-a pus în jambiere, dar nicio îmbunătăţire. Schimba locul la intonarea imnului, a înlocuit masorul, juca tot anemic. Şi au venit şaisprezecimile cu Argentina, campioana mondială. Ilie Dumitrescu a fost fulminant, a marcat două goluri şi a teleghidat pasa din care Hagi a marcat al treilea gol al victoriei. Maradona fusese suspendat pentru doping, vedea meciul din loja de gală şi s-a enervat aşa de tare la fentele şi cursele de neoprit ale lui Ilie, încât Il Pibe d'Oro a trântit fotoliul şi a plecat înain-te de terminarea partidei. Acelaşi fler perseverent l-a avut Tata Puiu şi cu stoperul Prodan, investit cu atâta încredere, încât a ţinut în frâu mustangii sud-americani cu cotă mondială precum Asprilla şi Caniggia, care n-au făcut nicio brânză.