Mircea Diaconu, în fruntea distribuţiei din cele mai multe filme, a devenit ca un neam de-al fiecărei familii româneşti. Cu zâmbetul lui inegalabil, de deştept descurcăreţ, cu haz, inimos şi însorind totul în jurul lui, Mircea Diaconu a devenit portretul-robot al românului cel de toate zilele. În „Buletin de Bucureşti”, în „Aurul, dolarii şi ardelenii”, în „Mere roşii”, în „Filantropica”, pe scenă în „Scrisoarea pierdută”, Mircea Diaconu te făcea să-l îndrăgeşti, iar patriotismul care a înflorit mereu din el te punea pe gânduri după fiecare frază rostită de marele actor şi profesor de artă teatrală. Îmi destăinuia în emisiunile mele de la Antenă că îl enervau teribil personajele din filmele de dinainte de 1989 pentru că personajele n-aveau niciun milimetru de defecte, erau din plastic, tocmai concepute artificial ca perfecte, nu mai aveau carne omenească. Şi atunci actorul le mai inventa câte un tic, de exemplu, să se bage prea tare în sufletul omului din faţă, să se apropie de mai să-i răpească răsuflarea, îşi mai năclăia ridicol părul cu briliantină picurată în preaplin.
Mircea Diaconu a reuşit ca independent, fără niciun partid în sprijin, să fie ales în Parlamentul Europei, a pornit singur în acel Aro vechi al lui prin toată ţara, vorbind cu oamenii prin parcuri şi pieţe, ascultându-le ofurile şi apoi pledându-le cauza în forurile europene. „În faţa primăriei unei comune m-am oprit şi scuturam firimiturile de la covrigii cu care mă îndestulasem, când o săteancă şi alţi doi ţărani m-au luat în braţe, făcându-mi cel mai mare compliment: «Eşti de-al nostru!»”.
Mi-a povestit în interviu că juca la Teatrul Bulandra şi locuia cu chirie la mansarda unui bloc vechi de peste drum. După spectacole, fugea acasă şi scria într-un caiet de dictando gândurile şi simţirile pe care la trăise în acea zi. Într-o noapte, s-a isprăvit ciotul de creion şi a ieşit pe străzile pustii să cerşească un creion. O patrulă i-a dat un creion prăpădit şi s-a dus să-şi aştearnă pe caiet talentul de român sensibil şi iubitor de Neam.