Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Așa s-a întâmplat chiar în preajma pregătirilor pentru Parada de 1 Decembrie, când în loc să fiu atent la stegulețe, soldați sau la mulțimea care mai repeta câte un „Uite, vin!”, m-am trezit privindu-i pe trecători cum se opresc, unul câte unul, în dreptul unui grup compact de tineri. Nu erau mulți, vreo treisprezece, dar suficienți cât să creeze rumoare. Și toți, fără excepție, purtau pe cap șepci mov, impecabile, ca scoase din cutie, brodate cu un mesaj care te făcea să clipești de două ori înainte să pricepi ce scrie: „Make Parties Great Again”.
Noi, bucureștenii, suntem obișnuiți să vedem tot felul de campanii, provocări vizuale, „acțiuni” mai mult sau mai puțin spontane. Dar ceva în modul în care apăreau acele șepci în peisaj nu semăna cu nimic din ce fusese pregătit pentru Ziua Națională. Era o prezență străină de context, ca un paragraf introdus în mijlocul altei pagini, fără explicație. Și poate tocmai această discrepanță i-a făcut pe oameni să încetinească pasul, să ridice sprânceana și să-și pună întrebările firești: „Ce e asta?”, „Politică?”, „Protest?”, „Reclamă?”, „O glumă?”, „O idee a vreunui influencer?”. Răspunsul scurt: nimeni nu știe. Răspunsul lung: nimeni nu știe, dar toți au o părere.
Și, pentru că noi trăim într-un oraș unde zvonul circulă repede, au apărut și bănuielile. Că e un protest mascat. Că e o campanie. Că e ceva cu tinerii. Că e vreun nou concept de petreceri. Că e ceva politic, desigur, doar trăim în România. Adevărul însă e că nu există nicio lămurire. Zero comunicate, zero declarații, zero indicii. Doar misterul și movul intens al acelor șepci.
Ce-am aflat totuși: șepcile nu sunt niște produse obișnuite. Nu sunt replici din comerț, nici importuri la kilogram, cum ne-am fi așteptat. Sunt fabricate fix în Statele Unite, în același atelier în care s-au produs legendarele șepci „Make America Great Again” din campaniile lui Donald Trump. Același atelier, aceeași broderie, aceeași tehnică, aceeași linie de producție. Diferențele sunt doar două: movul intens și mesajul reinterpretat.
Trecătorii au reacționat în felul lor specific Bucureștiului. Un domn de vreo 65 de ani, sprijinit în baston, s-a uitat lung la grup, a dat un oftat scurt și a spus, cu acel ton amestecat de suspiciune și amuzament: „Astea sigur nu-s de la Primărie”. O adolescentă care trecea cu telefonul în mână, în pas grăbit, a ridicat privirea exact cât să vadă mesajul și a concluzionat: „Dacă e reclamă, e tare”. Iar un student, probabil obișnuit cu improvizațiile vieții de cămin, a dat verdictul final: „Dacă e pentru o petrecere mai bună, vin. Dacă e pentru altceva… să vedem”.
Părerea generală a fost că totul vine de la cineva care știe să construiască un teasing, care înțelege ritmul orașului și care aparent pregătește un proiect cu ambiții mari. Ce fel de proiect? Nimeni nu știe. Doar supoziții, puse cap la cap pe baza unor observări, a unor coincidențe și a unor „surse” care nu spun nimic, dar insinuează totul. Fără bannere, fără pliante, fără fraze de tip „urmăriți-ne pe…”. Nimic.
Așa că, dacă tragem linie, rămânem cu o imagine simplă: treisprezece tineri, șepci mov produse în America, un mesaj care îți sare în ochi, niciun comunicat oficial. Atât. Restul e interpretare liberă.
Ce e sigur? Că se pregătește ceva. Ce nu e sigur? Absolut totul. Și, poate, aici e farmecul momentului.
Concluzia mea, dragii mei cu Jurnalul sub braț, e că Bucureștiul are din nou motiv de discuție. Petrecerile, se pare, au nevoie de eroi. Iar dacă șepcile mov ar putea fi începutul unei mișcări adevărate sau doar preludiul unui proiect mai amplu, vom afla în curând. Până atunci, povestea lor merge din gură în gură, iar orașul deja le-a primit în folclorul urban, ca pe orice enigmă.
La plecare, pe trotuarul de lângă Muzeul Antipa, un băiat de vreo șapte ani s-a oprit în fața grupului, a tras de mâneca mamei și a întrebat: „Mami, dar de ce sunt mov?”. Mama, femeie grăbită, cu sacoșe și cu privirea împărțită între copil și telefon, a dat un răspuns atât de sincer încât aproape că a devenit definiția momentului: „Nu știu, puiule. Dar dacă afli tu, să-mi spui și mie”. Grupul a râs. Trecătorii au râs.
Pentru că Bucureștiul, cu tot haosul, aglomerația și improvizațiile lui zilnice, are o calitate rară: știe să creeze mituri urbane din orice. Dintr-o șapcă mov, dintr-un afiș lipit strâmb, dintr-o plimbare întâmplătoare. Uneori, un oraș nu are nevoie de monumente noi ca să trăiască; are nevoie doar de mici enigme care să-l pună pe gânduri. Până una-alta, Bucureștiul a primit o nouă legendă urbană, mov și fără explicații. Iar noi, cei care umblăm cu Jurnalul sub braț, avem încă o poveste de spus.
Noi, dragii mei, ne revedem vinerea viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!
Citește pe Antena3.ro
