Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Străzile sunt primul manual public de economie: un oraș care își pierde numele oamenilor își pierde și memoria economică. O legătură ascunsă, ruptă, reordonată arbitrar, „grație” insistenței regimului comunist de a dezindividualiza orașele și de a șterge memoria economică a unei țări care, între războaie, funcționa deja pe logica capitalistă.
Numele străzilor și capitalismul
Înainte de comunism, în epoca de care azi ne amintim doar în fragmente, lumea avea o convingere simplă - poate o „prejudecată”, cum ar spune postmoderniștii -, dar sănătoasă: locurile trebuie să aibă sens. O stradă nu era o simplă etichetă, ci o poveste. Uneori criptică, alteori transparentă, dar mereu o poveste. O amprentă lăsată de un om, o profesie, o companie, un meșteșug sau un moment. Străzile erau un fel de arheologie la vedere, un mod prin care orașul își amintea de sine.
Apoi a venit „modernitatea”, cu ambiția ei de a face tabula rasa. Să rupă firul și să o ia de la zero. Declarativ, suna frumos: creativitate, progres, înnoire. Doar că lumea uită un detaliu: Dumnezeu creează ex nihilo, omul - nu. Când omul are ambiții demiurgice, rezultatul e absurdul. Și pare că Bucureștiul a trăit toate formele acestuia în secolul XX.
Dat fiind că, precum în 1984 al lui Orwell, istoria se rescria permanent și orice personaj din cărțile de istorie se putea transforma subit din erou în ticălos, în funcție de capriciile Partidului și Securității, era foarte greu să rămâi „corect din punct de vedere politic” dacă te arătai prea imaginativ.
Așa că era mai bine să nu-ți asumi vreun risc. Cu excepția, bineînțeles, a celui de a da străzilor nume arbitrare, banale, total lipsite de sens. Însă asta se potrivea, în fond, cu două dintre obiectivele de substanță ale comunismului: dezindividualizarea și ștergerea tradițiilor.
Interbelicul: orașul-capitalism, cu nume de oameni și companii
În anii ’20 -’30, ghidurile stradale arătau un oraș profund conectat la capitalismul românesc. Un oraș cu nume și chip, în care economia își lăsa urmele pe hărți, nu doar în statistici: străzi numite după bancheri și industriași, artere dedicate profesiilor libere - Lipscani, Negustori, Blănari, Șepcari, Mămulari, Covaci, Șelari, Gabroveni, Zarafi, Cavafi, Căldărari, Agricultori, Precupeți, Făinari, Franzelari, Orzari, Măcelari, Pieptănari -, cartiere ridicate de investitori - Domenii, Filantropia, Fabrica de Chibrituri, Mașina de Pâine, Vaporul lui Assan, Floreasca -, zone în care corporațiile românești și străine își aveau sediile. Toate acestea făceau din spațiul urban un catalog de memorie economică, un fel de manual viu al capitalismului românesc.
Și ca să înțelegem ruptura, merită să ne amintim câteva din aceste nume. Ați auzit de Mauriciu Blank? Înainte de 1948, era o stradă în București denumită după marele bancher al Marmorosch, Blank & Co. - banca ce finanța infrastructura Regatului și care i-a spus premierului I.I.C. Brătianu să trimită tezaurul în Regatul Unit, nu la ruși. Dar exista și Strada Bursei, unde funcționa, în vecinătate, nu doar Bursa de Efecte, Acțiuni și Schimb, ci și Banca Comercială Italiană și Română. Sau Strada Banca Națională, unde se afla Societatea Națională de Credit Industrial, instituția care finanța sectoarele strategice românești. Iar pe Strada Raymond Poincaré își avea sediul Banca Cerealiștilor, una dintre instituțiile creditului agricol interbelic.
Aceste nume nu erau simple toponime. Erau metadatele capitalismului românesc. Fiecare stradă spunea: „Aici a existat risc. Aici a existat capital. Aici s-a construit ceva.”
Comunismul: când orașul pierde oamenii și devine o listă de abstracțiuni
După naționalizare, când în locul unei bănci centrale cotate la Bursă a apărut Banca de Stat a RPR, acest univers semantic devine inacceptabil. Regimul comunist încearcă sistematic să șteargă cât mai mult din mărturiile României capitaliste. Numele de străzi fără „origine sănătoasă” - care evocau capitalismul, piețele, societățile comerciale, bancherii sau industriașii - sunt eliminate, în toată țara, dar în București mai brutal decât oriunde.
Arterele bucureștene primesc nume muncitorești, tehnice, sovietizante, care supraviețuiesc până în zilele noastre: Turnătorilor, Ajustorului, Reconstrucției, Sporului, Târnăcopului, Zgurei. Iar bulevardele Carol, Elisabeta, Ferdinand devin Republicii, Gh. Gheorghiu-Dej, Dimitrov.
Restul este un carnaval al arbitrarului: Ebonitei, Detectorului, Documentului, Dușului, Foșnetului, Furtunii, Ghiozdanului, Gospodinelor, Abnegației, Hărniciei, Hârtopului, Îndrumării, Mândriei, Năzuinței, Propășirii, Progresului, Solidarității. Comunismul nu schimbă doar tăblițele. Scoate oamenii reali din oraș și îi înlocuiește cu concepte. În interbelic, capitalismul era un oraș cu nume de oameni; în comunism, orașul devine o colecție de idei goale. În interbelic, harta era o poveste. În comunism, devine un fluturaș de propagandă.
Fraza-pivot care explică totul
Dacă spațiul urban nu îți spune nimic despre capitalismul românesc, nici mentalul colectiv nu o va face. Străzile sunt primul nostru manual de economie. Iar el a fost ars.
Când îi spunem unui prieten că mergem la serviciu, ne referim la diviziunea muncii din societățile capitaliste, în care oamenii își fac servicii unii altora. (Termenul „slujbă”, e adevărat, are și origine ecleziastică, dar sensul economic modern funcționează la fel.) Participanții la schimb se servesc reciproc.
De ce românul e azi confuz în fața capitalismului
Românul nu se raportează natural la capitalism fiindcă nu îl cunoaște din istorie (cea adevărată, nu cea rescrisă în manuale), nu îl vede în orașe (străzile nu îi mai povestesc nimic), nu îl simte în limbaj (unde încă circulă termenii epocii comuniste). Degeaba spui serviciu sau slujbă - cuvinte ale economiei de piață, care presupun diviziune a muncii și schimb reciproc. Mintea încă funcționează în logica unității, a raionului, a repartizării, a „responsabilului cu sectorul”.
Exact ca numele de străzi: vocabularul e doar o spoială capitalistă peste reflexe comuniste. Nu întâmplător, România „capitalistă” adoptă legi care sună a piață liberă, dar funcționează ca pe vremuri. Terminologia e modernă, spiritul - același. De aceea ne mirăm mereu de ce instituțiile „nu funcționează” - ele funcționează perfect, doar că în logica unui sistem de care nu ne-am dezvățat niciodată cu adevărat.
Și totuși, urmele nu dispar complet
E ironic că, în ciuda efortului de a reprima orice legătură cu capitalismul - acel capitalism pe care Nicolae Ceaușescu îl condamnă flamboaiant ca „lumea jafului și a asupririi” -, unele urme lingvistice, culturale și economice supraviețuiesc. Reiterez: a rămas serviciu. A rămas slujbă. Au rămas câteva străzi recuperate după 1990, dar prea puține ca să rescrie mentalul colectiv.
Și dacă în București se observă „restituirea” cu greu a numelor consacrate, cum e cazul chiar al Bulevardului Lascăr Catargiu, numit atunci când poporul „își luase soarta în propriile mâini” Ana Ipătescu, activitatea asta în țară trenează. La Focșani, de pildă, continuă să existe Strada Ana Ipătescu, alături de Aleea Echității, dar fără a fi repuși în drepturi Lascăr Catargiu, I.C. Brătianu sau Carol I. Superbul teatru din urbe edificat la inițiativa maiorului Gh. Pastia continuă să se plaseze pe Strada Republicii, în loc de Bulevardul Lascăr Catargiu - cum se numea artera înainte de moartea ctitorului.
Concluzia - sau profeția involuntară a lui Ceaușescu
Când Ceaușescu spune că „în România capitalismul a apus pentru totdeauna”, nu se referă la o doctrină, ci la un proiect cultural: românii să nu mai aibă repere prin care să înțeleagă capitalismul. Aici, continuatorii au reușit fără greș. România trece la capitalism mai mult cu numele, dar străzile - acest manual public de economie - rămân în logica socialistă, anonimă, lipsită de memorie.
Și de aceea, poate fără să ne dăm seama, încă trăim într-un București care ne învață în fiecare dimineață nu capitalismul, ci amnezia lui.
Citește pe Antena3.ro
