Jurnalul vă oferă, începând de mâine, o carte specială, cu poveşti în care se împletesc perfect realul cu fantasticul, în stilul marelui scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez. L-am provocat pe autorul Nicolae Dan Fruntelată la o discuţie pe tema cărţii, pornind chiar de la titlul acesta, mai ciudat. Am aflat astfel că mistreţul chiar a existat, dar şi o multitudine de alte informaţii: inclusiv cum putem scăpa de pandemie.
„Maestrul Gheorghe Dinică avea o celebră replică: «Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană». Eu spun aşa: «Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte loc în literatură». O poveste te lasă să treci dintr-o lume în alta, o realitate care să fie numai a ta. O poveste pleacă de la întâmplări reale, dar devine fantastică dacă schimbi locuri sau nume”, începe destăinuirile Nicolae Dan Fruntelată, ajuns la 75 de ani.
Cum s-a născut cartea oferită mâine de Jurnalul? „Fiica mea a venit dintr-o delegaţie şi mi-a adus o carte veche din Vrancea. Semăna cu o Evanghelie. Aparţinuse unei femeie cu nume care m-a fascinat: Lambretta Beteringhe. Era un fel de magician al satului, avea o mulţime de notaţii, de leacuri în carte. În jurul ei am brodat câteva poveşti. Poveştile mele au iz oltenesc. Sunt inspirate din satul meu. Per total, din această carte am dorit să iasă o poveste despre viaţă, despre o lume. O lume din sud, la care eu ţin foarte mult. I.D. Sârbu, care a trăit şi a murit la Craiova, spunea: «Europa este un biet continent, Oltenia este o lume». Da, e o lume care trăieşte”, spune scriitorul adept al autorilor sud-americani Marquez şi Borges.
„Mă adresez oamenilor cărora le place să citească, care nu respectă regulile, care cred că pot sări orice gard şi cu imaginaţia pot umbla oriunde. Am această teorie, de zvâc-roman oltenesc. Cum spune Borges, «Totul poate fi spus în câteva pagini». Este pentru lumea aceasta în care trăim şi care nu mai are răbdare. Fiecare are poveştile sale. Îi încurajez să le spună şi să creadă în ele. Poveştile mele sunt din toate timpurile: din război - aflate de bătrânii satului, din timpul colectivizării - devenite între timp legende-balade şi tot aşa”.
Dar care e treaba cu mistreţul orb? „E povestea mea preferată. E reală şi plină de învăţăminte. Prim-ministrul Gheorghe Maurer era la vânătoare. Fugeau doi mistreţi. Oamenii lui l-au împuşcat pe primul. A căzut la pământ, iar celălalt, lucru curios, s-a oprit. Au vrut să-l împuşte şi pe acesta, dar Maurer i-a oprit: trebuie să vedem de aproape ce se întâmplă. Au aruncat o plasă pe el şi au descoperit că era orb. Acel mistreţ putea să trăiască doar ţinându-se după mirosul celuilalt. Iar celălalt era acum mort”. Da, recunoaştem, ni s-a făcut pielea de găină.
Cum trăieşte Nicolae Dan Fruntelată vremurile actuale. „Din păcate, am învăţat pe pielea mea că istoria se repetă al naibii. Anii ’50 se repetă până la similitudine. Cei care stau la putere şi lângă ea nu înţeleg nimic din istorie. Pentru că nu mai citesc. Tot ce ne-a durut în trecut s-a mai întâmplat o dată. Şi încă de două ori. Şi tot aşa. Singura cale prin care putem evita să repetăm greşelile trecutului este cultura, literatura. Să reînvăţăm să citim. Televizorul şi internetul nu sunt scăpări şi refugii. Doar cultura ne poate vaccina împotriva tuturor pandemiilor din lumea asta”.
Nicolae Dan Fruntelată a fost gazetar în timpul vechiului regim. La Viaţa Studenţească a fost coleg cu Ion Cristoiu şi Mihai Tatulici: „Am lucrat cu ei câţiva ani. Primul era adjunctul meu, al doilea era secretar general de redacţie. Apoi am plecat la Scânteia Tineretului, apoi la Luceafărul, unde m-a prins 1989. După Revoluţie am lucrat la diverse publicaţii, până când am făcut greşeala să intru în politică. Am fost secretar de stat în Guvernul Văcăroiu. De ce greşeală? Ce să cauţi în politică!? E de stat acolo!? Nu, vă spun eu! Am revenit în presă. Şi mi-am dat seama că s-a dus timpul şi că nu mai e nimic de făcut. Aşa că m-am refugiat în scris”.