Sergiu Nicolaescu s-a destăinuit că modelul după care a “croit” şi a interpretat comisarii din serialele lui poliţiste a fost unchiul lui, fratele mamei, comisarul Cambrea. “Iubea hainele elegante, dar şi sport, se dădea în vânt după femeile frumoase, dar şi după maşinile de viteză, ştia tot ce mişcă, de la ce fac hoţii de buzunare la spărgătorii de seifuri cu şal de mătase albă, cunoştea grupurile de homosexuali, dar şi turnătorii la poliţie. Purta pantofi fără şireturi, cu liră cusută, uitaţi-vă la pantofii mei, îi imită încălţările. Se plimba pe Calea Victoriei şi lumea îl saluta cu simpatie şi respect. Comisarul Moldovan, comisarul Miclovan sunt copii ale unchiului meu, cunoscutul comisar înainte de 1944. Dintr-o confuzie, nişte ilegalişti comunişti, bolşevici ai Cominternului, l-au băgat la puşcărie politică, la Canal. I-au dat drumul din puşcăria politică în 1964, era o umbră, a văzut doar primul meu film, cel documentar premiat la Cannes, «Memoria trandafirului», n-a apucat să vadă nici «Dacii», cu atât mai puţin «Cu mâinile curate». Sergiu Nicolaescu mi s-a confesat că are datoria de a prinde în filmele sale cele mai multe pagini glorioase ale istoriei româneşti. Şi s-a ţinut de cuvânt. Cel mai mult l-a iubit pe Mihai Viteazul. “Cei care susţin mizerabil că Mihai era un aventurier, care nu gândise Unirea, le răspund că am găsit în arhivele italiene comanda lui Mihai către cel mai valoros făcător de sigilii, cu obligaţia de a scrie pe noul sigiliu «Moldova, Ardealul şi Ţara Românească», de fapt pohta ce-a pohtit. Puţini ştiu că Mihai Viteazul, care se arunca în miezul bătăliilor, făcând vid cu sabia în jur, era şi un deştept negociator. Mă uimeşte mereu viteza cu care se deplasau el şi trupele sale, parcă mergea cu un BMW!” Sergiu Nicolaescu a gândit îndelung şi s-a documentat pentru scena din “Mircea”, în care domnitorul îl obligă pe nepotul Vlad, viitor Ţepeş, să asiste de copil, de la fereastră, la decapitarea boierilor trădători. Când am filmat o emisiune la Sergiu Nicolaescu în casă, mi-a scos dintr-un sertar o cutie plină cu soldaţi de plumb, jocul de-a luptele din copilărie. “Eu cu prietenii mei, puştimea din Timişoara, chiar ne credeam soldaţi. Ne jucam prin catacombele de sub Timişoara, de pe vremea turcilor. Am descoperit şi o cameră secretă cu pistoale şi gloanţe ale nemţilor. Am zidit acest mic arsenal, probabil că nu l-a găsit nimeni. Prietenia mea cu puştii fără părinţi şi fără casă din filmele cu comisari se inspiră din acele perioade al copilăriei mele. Sunt fragmente cu aceste amintiri ale mele şi în «Pistruiatul»”.