„Salut! Eu sunt, am ajuns la Ierusalim. E de necrezut, nu e nimeni! E ca la noi, când ne bombardau”. În curtea goală a Sfântului Mormânt, din mijlocul Cetății Vechi a Ierusalimului, un sârb vorbește încet la telefon, dar ecoul, între zidurile înalte, se aude de departe. Își face cruci mari, pravoslavnice, până la dalele de piatră, ondulate de câți pași au călcat pe ele, ce lucesc în lumina puternică a soarelui. Zice să nu-i vine să creadă: la biserica lui Iisus nu sunt pelerini. Doar câțiva, să-i numeri pe degetele de la o mână. Și nu mai e decât o săptămână până la Paște.
Dinspre biserica cea mare – care adăpostește Golgota, Piatra Ungerii și Sfântul Mormânt - vine fum de tămâie, se aude imn. E timpul catolicilor să țină slujba. Mai spre seară vor urca pe stânca Golgotei și vor tămâia Mormântul ortodocșii. Așa e rânduiala aici, fiecare confesiune are ziua și ora sa de slujbă. Toți, în pace, sub privirea arabului bătrân care zace pe treptele de la intrare. Omul zice că e din familia celor care – din vechime – au primit sarcina să țină cheia Bisericii: în fiecare seară, vine să închidă porțile Sfântului Mormânt. „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, se aude sfârșit de cântare în sala veche. „Amin!”, șoptește moșul care nu este creștin. „Noi ne înțelegem. Noi, musulmanii și voi, creștinii”, zice paznicul cheii. Deodată, privirea i se întunecă, pune lacăt gurii: în curtea bisericii a apărut o duzină de soldați. Sunt strânși ciorchine mai spre peretele capelei Bisericii Copte. Un călugăr egiptean – cu scufia neagră pe care este cusută crucea – trece, fixează pavelele vechi, ocolește militarii și închide ușa capelei sale.
În pustiul locului, se aud acum doar vocile puternice ale soldaților care vorbesc în ebraică. Sunt uniforme pestrițe: kaki, verzi deschis, negre, cenușii – mai toate armele. Nu poartă – precum cei din afara Bisericii Mormântului Sfânt – automate grele sau aruncătoare. Au doar armament ușor. Câțiva dau o tură prin biserică, scotocesc cotloane. Bocanci grei bat cu răsunet pe lângă piatra pe care Isus a fost pus după ce a fost coborât de pe cruce. Pe braț, sunt ecusoane mari alb-albastre cu Steaua lui David. Cineva spune că sunt pregătirile de ordine publică pentru Paște. Militarii scotocesc după ascunzători. Dar nimeni nu are habar de motivul clar pentru care ostașii tropăie la locul crucificării lui Iisus.
Flacăra care nu te arde
În fața Mormântului lui Iisus Hristos nu e nimeni. Doar câțiva călugări – membri ai unui ordin vechi - care au jurat să apere locul sfânt. Toți sunt greci, ortodocși. Privesc uniformele care roiesc în apropiere, ascultă hârșâitul bocancilor. Rămân liniștiți lângă candelele mari care aruncă lumină spre prima cameră a Mormântului – Camera Îngerului. Aici este locul unde Maica Domnului a aflat că Iisus s-a ridicat din moarte. În a doua cameră este mormântul vechi. Lespedea unde a fost pus trupul Mântuitorului s-a erodat de la atâtea mâini care au atins-o în rugăciune.
Aici, în fiecare an, se întâmplă minunea: că e lume, că e pustiu, Patriarhul intră singur în Mormântul Domnului și iese arătând Lumina. „Înainte de slujba de Paște, este un comitet format din reprezentanți ai armatei și poliției israeliene și reprezentanți ai celorlalte culte creștine – catolicii, armenii, copții - care controlează fiecare ungher al Mormântului și al Bisericii. Patriarhul intră acolo, doar după ce este percheziționat, doar într-o cămașă simplă. Citește o rugăciune specială, iar vata pe care o are cu el se aprinde. Nimeni nu a vrut să povestească ce se întâmplă acolo. Doar patriarhul Diodor, în 2000, pe patul de moarte, a dezvăluit că după ce a spus rugăciunea, din jurul său au început să sclipească ca niște broboane ca de sudoare, doar că erau de foc. Ca niște scântei. Răsăreau din stâncă, erau ca niște sfere mici care aprindeau vata. După această minune, Patriarhul aprinde snopul de 33 de lumânări și iese să dea lumina credincioșilor. Și acum vor veni creștinii, chiar dacă e război. Sunt arabii de aici, ortodocși care nu vor da înapoi”, povestește arhimandritul Teofil, reprezentantul Patriarhiei Române la Ierusalim.
Călugărul român mărturisește cu tărie: lumina e sfântă! Își plimbă mâna deasupra feței ca și cum ar face jurământ sau ca și cum ar ține o lumânare: „Prima dată, atunci când o primești de la Patriarh, flacăra nu te arde. Uite, am barbă. Am plimbat focul peste față. Nu a ars nimic. Nici căldură nu se simțea”.
Golgota în pustiu
Pașii militarilor se pierd pe culoarele lungi ale bisericii, doi ruși apar să se roage pe Golgota. Crucea cea mare de pe stâncă nu a mai văzut atâta pustietate. Un călugăr grec mormăie rugăciuni, câteva lumânări sunt aprinse. Se aude sfârâitul cerii și bătaia aripilor unui porumbel intrat sub marea cupolă. Apar și unii în pantaloni scurți care își fac fotografii cu crucea și odoarele puse pe Golgota. Sunt americani, au zis să viziteze Mormântul ca pe muzeu. Au venit direct de la Zidul Plângerii; nu sunt așa mulți evrei acolo să sărbătorească Pesah-ul, Paștele iudeu. Americanii râd și ascultă explicațiile arabului, păzitorul cheii. Moșul încearcă să-i „îndrepte pe necredicioși”, ăia aruncă glume și trag pe cameră orice ungher. În Sfântul Mormânt nu intră niciunul.
Și locul unde apostolii au pus trupul lui Iisus după ce l-au coborât de pe cruce este gol. Piatra este este umedă de mir, nimeni nu mai este să pună lucruri spre a le sfinți. Nu mai e nimic ca înainte: pentru a atinge locul sfânt așteptai zeci de minute. Pentru a intra în Sfântul Mormânt, așteptarea la coadă era de ore. Sârbul și-a cumpărat mănunchi de lumânări, le aprinde direct de la candela unde arde, peste an, focul aprins de Înviere. Călugării sunt bucuroși când mai apare câte un pelerin, să fie miruit. Un grup mic – alți ruși – zăbovește în curtea bisericii. Una trage din țigară, călugărul-ghid le vorbește despre istorie.
Un stâlp de la intrarea în biserică este crăpat – „Istoria spune așa: în trecut, pe când zona era controlată de musulmani, pentru fiecare slujbă de Paște trebuia să dai un bir ca să intri la Mormânt. Într-un an, armenii, buni negustori, care aveau bani, au cerut să facă ei slujba. Și au dat bani mai mulți autorităților. Atunci, Patriarhul ortodox a ținut slujba Învierii în fața bisericii. Armenilor nu li s-a aprins nicio lumânare, iar în curtea Sfântului Mormânt a căzut un fulger care a lovit una dintre coloanele de la intrare. Iar în despicătura creată a rămas foc sfânt. Patriarhul Sofronie a aprins lumânările și a împărțit Lumina. Abia după asta, focul din coloană s-a stins”. Arhimandritul Teofil știe că aceste lucruri s-au întâmplat în anul 1579, când otomanii stăpâneau Țara Sfântă. Și atunci lucrurile erau ca astăzi: război și pustiu.
Ghetsimani, alarmele și atentatele
Iisus și-a început drumul spre Golgota, într-o vineri, în grădina Ghetsimani. Acolo, împreună cu doi apostoli, Hristos s-a rugat pentru oameni și a ales să accepte patimile pentru a șterge păcatele lor.
Este tot vineri, iar în vechea grădină e doar un grup de budiști veniți să-și încarce memoria telefoanelor cu selfie-uri. În biserică, nu se mai împart ramuri de măslin, pe piatra pe care se spune că s-a rugat Iisus, altarul este gol. Pe pictura înaltă din spate, Mântuitorul pare trist. Se aud sirenele mașinilor de poliție care patrulează mereu, vuiet de avion bubuie înspre cetatea veche. De la Ghetsimani vezi într-o parte Muntele Măslinilor, și partea cealaltă Poarta Leilor – una din intrările în cetate. Dinspre est se aud muezinii, e ora de rugăciune. Departe bate un clopot, e dinspre Biserica Petru Galileanul – unde își avea reședința Caiafa, loc în care rabinul l-a judecat pe Iisus. Drumul până acolo urcă – nu sunt mașini, nu sunt vânzătorii de podoabe. Sunt doar patrule și pichete de soldați puternic înarmați. E alarmă, acum puțin timp, doi inși într-o mașină au intrat într-un grup de tineri israelieni. După ce i-a lovit pe oameni, autoturismul s-a oprit într-un stâlp. Din mașină au sărit doi indivizi cu arme care au încercat să deschidă focul. Nu au reușit să tragă niciun foc, au dispărut printre case. Se știe cine sunt, camerele de luat vederi i-au identificat. Stâlpii de electricitate sunt încărcați cu sisteme de supraveghere, nu ai cum să nu fii „capturat” pe imagini. Mașini de poliție, blindate și cu grilaje la geamuri, trec cu girofarurile aprinse, fluturând în spatele lor steaguri mari ale Israelului.
La biserica lui Petru Galileanul – aici apostolul Petru s-a lepădat de Iisus de trei ori – este la fel ca la Ghetsimani: locul e ca părăsit. Doar câțiva spanioli țin slujba undeva, la subsol.
De la reședința lui Caiafa, Mântuitorul a fost dus la cazarma unde se afla Pilat din Pont și ostașii lui. De aici începe Via Dolorosa – drumul lui Iisus către Golgota. Cândva, drum plin de pelerini, acum pustiit.
Sărbători cu ură
Acolo unde a avut loc judecata lui Hristos este o școală musulmană. Se aud voci, țipete, râsete. Pe strada ce trece pe sub gardul de piatră încărcat cu sârmă ghimpată și camere de luat vederi, parcă poți să atingi tensiunea cu mâna. Sprijiniți de zid sau rezemați de poarta Bisericii Flagelării – unde Iisus a fost bătut de soldații romani și i s-a pus coroana de spini – sunt șapte militari israelieni. Vorbesc tare, râd, au pe piept automate mari. Unul ține un aruncător de grenade cu gaz, toți au cătușe și bastoane telescopice. Sunt și două fete în uniformă kaki. Mitraliera uneia pare mai mare decât ea.
De după poarta bisericii catolice, cercetează locul paznicul. E un arab creștin, e chiar cel care anul trecut l-a prins pe un radical evreu care tăbărâse cu toporul pe statuia Mântuitorului din altarul așezământului. „E greu aici. Nu mai vine nimeni. Doar militarii ăștia sunt. Pot să spun că e ok că sunt în post aici, ne mai feresc de radicalii și extremiștii lor. Când trec aceștia pe aici, ne scuipă, îi scuipă pe preoți, ne blesteamă. E rău, dar când văd soldații nu mai fac nimic”, povestește omul.
Via Dolorosa – odinioară cu magazine deschise și negustori care trăgeau de pelerini - stă în liniște. Obloanele sunt trase, puținii trecători merg parcă lipiți de ziduri. Cei mai mulți o cotesc către moscheea Al Aqsa – al treilea cel mai important loc în cultura religioasă musulmană. Aici, toate intrările sunt străjuite de alte pichete de soldați israelieni. Tensiunea e și mai mare, se aude o bufnitură de corp trântit pe caldarâm. Un evreu radical, venit cu familia în ritm de imn religios de la Zidul Plângerii, se prăbușește în fața intrării în moschee. E un gest de protest: cineva explică cum că radicalul revendică locul. Musulmanii care merg la rugăciune sunt speriați, grăbesc pasul. Militarii se reped spre protestatar, îl gonesc la timp. Dinspre vest vin alte grupuri de radicali, cu pălării mari, de blană și șorțuri colorate sau costume negre. Pesah-ul a picat după Ramadan, acum vine Paștele Ortodox, auzi multe cuvinte mârâite, vezi multe priviri rele când unii dintre „credincioși” se intersectează.
„Nimeni nu e etern. Nici Ceaușescu”
Mai sus, pe Via Dolorosa, spre Sfântul Mormânt mai sunt magazine deschise. E drept, sunt pe calea ce duce la Poarta Damasc, intrarea principală din Ierusalimul de Est, zonă palestiniană. Dar vânzarea merge prost. „Niciodată nu au fost atât de puțini turiști. Este un dezastru”, spune unul care vinde lumânări și icoane. Un tip pipernicit aproape că trage de fiecare ce seamănă a pelerin: „Te rog, eu sunt din Betleem. Abia ce am reușit să ies, nu ni se mai dă voie. Mi-am lăsat soția și fetița acolo. Lasă-mă să îți fiu ghid. Dacă nu ai câțiva șekeli, îți arăt totul pentru mâncare”. Arabii care pierd vremea în fața maghernițelor îl privesc cumva cu milă și dispreț. Unul, care nu vinde dulciurile colorate din vitrină, povestește că înainte cu ceva ani lucrurile mergeau cât de cât bine: „Reușisem să îmi fac o făbricuță în care produceam ciocolată. Acum nu mai e. Războiul ăsta a distrus și ce mai aveam. Dar o să vadă ei, politicienii. Acum fac război. Dar nu sunt mai presus de Dumnezeu. Și nimeni nu e etern. Uite, și la voi...Ceaușescu...până la urmă s-a dus, l-a răsturnat lumea, l-ați împușcat. La fel și cu ăștia de aici, nimeni nu e veșnic”.
Multe biserici de pe Via Dolorosa au porțile închise – una este grecească, alta armenească. La ritul copților, în marginea Golgotei, este deschis, dar nu e decât un călugăr creștin etiopian. Omul țâțâie superior când vede semnul de închinăciune. „Nu așa se țin cele trei degete când te închini. Uite așa se face”, zice bătrânul călugăr ținând arătătorul în sus și mijlociul într-o parte – „vezi, e ca o cruce. Asta e, așa se face, asta e adevărata credință, a noastră, a copților”. Dintr-o parte, dintr-o icoană, Iisus îl privește ciudat.
La nici zece kilometrii depărtare, la Betleem, de câteva zile doar călugării au trecut pe unde magii aduceau daruri. Acum, doar liniște și fum de tămâie.
Cum vine Lumina Sfântă în România din Ierusalimul prins sub război
Puțini români au trecut pe la Mormântul Sfânt în ultimele săptămâni. Nici nu-i de mirare, tensiunea și dronele care au zburat dinspre Iran i-au alungat mai pe toți pelerinii. Prețurile cazărilor au explodat, curios, iar sărbătoarea de Persah a evreilor a oprit transportul în comun.
Arhimandritul Teofil și cei opt călugări și maici care țin Așezământul Românesc din Ierusalim nu și-au oprit activitatea închinată lui Dumnezeu și României. Pe de-o parte călugării au continuat slujbele, de Florii chiar ei au fost cei cae l-au purtat în brațe pe Iisus la intrarea în Ierusalim. Icoana Mântuitorului a fost cărată pe Poarta Leilor în procesiune de arhimandritul român și de alți preoți ai Așezământului. Pe de cealaltă parte, călugării au avut grijă de cei câțiva pelerini ajunși. Așezământul Patriarhiei la Ierusalim este singura instituție a României în orașul sfânt. Bulgarii nu au reprezentanță, nici sârbii, nici alții din jurul României. În schimb, rușii devin din ce în ce mai puternici.
Ierusalimul este ca un fel de intersecție, crede arhimandritul Teofil – „este o intersecție a marilor religii. Aici se întâlnesc evrei, creștini și musulmani, conviețuiesc în același loc, fiecare cu sărbătorile sale. De multe ori se produc și tensiuni între aceste grupări de oameni. Noi, creștinii, ne focalizăm pe Sfântul Mormânt, evreii se roagă la Zidul Plângerii – adică ce a mai rămas din Templul lui Solomon, iar musulmanii merg la Domul Stâncii, care este zidit pe stânca veche unde se spune că Profetul s-a ridicat la ceruri”. Preotul român confirmă o veche zicală a locului: „Dacă pace în Ierusalim nu este, nici pace în lume nu este”.
„Anul acesta, condițiile de război și tensiunile din Orient fac ca multe din călătoriile în Țara Sfântă să fie abandonate, restricționate. Doar câțiva reușesc să ajungă și să se bucure de acest mare eveniment – Învierea Domnului. Participă, însă, creștinii ortodocși care locuiesc în Țara Sfântă și foarte mulți din arabii ortodocși care au dreptul de a intra în Ierusalim în această sfântă zi. Deși locuiesc în zonele orașelor aflate sub autoritatea palestiniană, ei primesc un permis special de a intra în zona Ierusalimului”, spune arhimandritul Teofil.
Călugărul român – ajutat de obștea sa – este cel care se preocupă ca lumina sfântă de la Mormânt să ajungă în București și apoi în toată România: „Patriarhul ține slujba de Paște sâmbăta, așa este tradiția veche. De aceea, noi avem acest noroc și putem să primim în toată România lumina de la Ierusalim. După ce Patriarhul Ierusalimului oferă Sfânta Lumină în fața mormântului lui Iisus, noi ca și reprezentanți ai Patriarhiei Române, înconjurați de credincioși, aprindem candela cu care plecăm direct spre aeroport. Un avion trimis de Patriarhia Română așteaptă pe pista aeroportului din Tel Aviv. Și în cea mai mare grabă ajungem către România, unde lumina e dusă Patriarhului, în Catedrala Patriarhală. De acolo, lumina e oferită tuturor reprezentanților eparhiilor din România. Iar, la miezul nopții, preoții o oferă credincioșilor în semn de binecuvântare. Așa, lumina de la Ierusalim ajunge să binecuvânteze toată România”.