Umblă vorbă prin târg cum că prietenul Ion Chelaru – personalitate de marcă a Teatrului de Comedie, actor, regizor, dramaturg și memorialist cu mult lipici la vorba –n dungă- împlinește 70 de ani. Spui Ion Chelaru și gândul te duce la bogata galerie a personajelor cărora le-a dat chip și suflet pe scenă saupe marele și pe micul ecran, asupra cărora s-au pronunțat cu multă îndreptățire critica și publicul. De aceea, la acest moment aniversar,aleg să pun în oglindă două întâmplări cu o semnificație deosebită din biografia omului și actorului Ion Chelaru.
Mă refer, mai întâi, la interpretareacurajoasă și surprinzătoare pe care, cu aproape 3 decenii în urmă, Ion Chelaru a dat-o lui Pristanda, în montarea ,,Scrisorii pierdute’’, regizată de Silviu Purcărete la Teatrul Mic. Toată lumea știe- nu-i așa?-, că de la Sică Alexandrescu încoace, polițaiul Pristanda a fost prezentat ca un slugarnic și zelos executant al ordinelor prefectului Fănică Tipătescu, ale tartorului giudețului, Fănică Tipătescu și țâfnelor coanei Joițica. De data asta, Silviu Purcărete și Ion Chelaru au răsturnat lucrurile, în temerara lor viziune scenică, Ghiță Pristanda devenind un milităros sadea, care are mult mai multe puteri decât toți țivilii la un loc. Țivili pe care doar se face că îi ascultă și că li se supune. Un soi de mareșal, cinic și habotnic. Nu mi se paredeloc întâmplător dacă Valentin Silvestru, un adevărat Nestor al criticii noastre dramatice, a considerat că, în interpretarea lui Ion Chelaru, Pristanda a devenit ,,un Javert provincial’’.Susținându-și analogia cu odiosul personaj al lui Victor Hugo, în acest fel:,,Ion Chelaru sensibilizează într-un mod cu totul convingător ipostaza și înscrie cu personalitate eroul în mitologia comică a spectacolului caragealian’’.
Așa după cum nu mi se pare întâmplător nici faptul că, după ce a vizionat spectacolul, eminentul cărturar Gabriel Țepelea a dorit să i-l prezinte pe Ion Chelaru criticului Șerban Cioculescu, autorul atât de actualei cărți despre ,,Viața lui Caragiale’’. De la Șerban Cioculescu a aflatIon Chelaru și, la rândul său, a povestit cu câțiva ani în urmă, că acel clișeu al lui Pristanda, polițaiul umil și slugarnic, s-ar trage din perioada interbelică, atunci când cenzura a ,,recomandat’’ ca personajul să fie prezentat în acestfel pentru a nu se da apă la moară celor care ar fi avut de gândsă vorbească despre imixtiuni ale cercurilor regale în treburile păzitorilor Dreptății.
Nu este, însă, mai puțin adevărat că a da o asemenea imagine scenică lui Pristanda, în anul 1987- pe când cultul personalității ,,celui mai iubit fiu al partidului și poporului’’ atingea paroxismul iar cooperativa ,,Ochiul și Timpanul’’ era în tot și în toate -, nu era o treabă prea ușoară. Și, totuși, uite că s-a putut ca un regizor ambițios, un actor îndrăzneț și un director de teatru fără inhibiții(Din Săraru la acea vreme, dacă nu mă înșel) să reușească…
Dar, pentru că suntem în țara mereu mai actualului Nenea Iancu, nici că trebuie să ne mai mirăm dacă, peste numai câțiva ani, lui Ion Chelaru- de data asta cetățeanului Ion Chelaru!-i s-a întâmplat să se dea ochii cu niscai descendenți ai lui Ghiță Pristanda, de data asta în uniforme de magistrați. Care, aplicând ordinul,,curat constituțional, da*umflați-l!’’, l-au evacuat, după mulți ani de procese, din casa pe care, de bună credință și cu acte în regulă, o cumpărase. Sincer vorbind, poate că nu ar fi trebuit să scriu despre asta acum, în pragul unui ales moment aniversar, dar o fac tocmai pentru că urâta ispravă a urmașilor lui Pristanda, cu robă și alura de magistrați, este departe de a fi doar o simplă întâmplare:,,Ceea ce mi se întâmplă mie, de 16 ani- mărturisea Ion Chelaru-, e o copilărie pe lângă ce i se întâmplă neamului meu’’. Firește, plecând, de la această întâmplare, Ion Chelaru avea multe motive nu doar pentru ca să spună vorbe grele despre justiția noastră, cea foarte independentă și foarte corectă,ci, mai rău,pentru ca să se înrăiască și să intre în gâlceavă cu toți și cu toate. Cu înțelepciune, el a găsit puterea să meargă mai departe, nu înaintede a trage această învățătură, despre care, din păcate, și astăzi nu putem vorbi decât ca despre un nobil deziderat: ,,Sfântul Petru spunea o vorbă preluată de la Iisus:Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Eu, astăzi, mai fac un pas pe pământ și aș spune:Dacă justiție nu e, nimic nu e!’’ Pentru a încheia: ,,România se va schimba în momentul în care justiția va deveni cu adevărat liberă și independentăși slujită de niște oameni cu conștiință. În momentul acesta se va face primul pas’’.
Iată, așadar, un motiv în plus pentru a înțelege că nu doar pentru cei 70 de ani pe care îi împlinește zilele acestea-cei mulți și fericiți înainte!- Ion Chelaru este numit ,,Moșul’’ de către prieteni și colegi, cât , mai cu seamă, pentru înțelepciunea și frumusețea sa sufletească pe care le-a strâns și, la rândul său, le dăruiește. Pe scenă, pe ecrane sau prin slova cărților sale.
,,Moșul’’, iată un cuvânt de care Ion Chelaru nu se teme. Dimpotrivă, se mândrește cu el și pe îl tălmăcește așa cum numai el știe să o simtă și să o spună:,,Dacă aș avea din nou 25 de ani aș merge pe același drum. Îmi doresc să am mintea de acum și puterea de la 25 de ani’’.