Așa se explică și faptul că directorul general al firmei din România , de ex., este angajatul nostru de 27 de ani. Încă un detaliu. În firmele mele din Canada și America, 80% din personal era format din cetățeni de origine română.
Pe langa leafă, într-un an bun, primeau al 13 lea salariu, primă de Crăciun, de Paște și bani de vacanță. Dar, nu există „nu se poate” sau „nu vin” atunci când ardea carnea pe noi. Să fiți dumneavoastră sănătoși câte sâmbete și duminici au lucrat oamenii mei. Pe bani, desigur. Însă, cel mai frumos stimulent, care s-a transformat într-un obicei pentru salariații care lucrau la firma din Florida, era o croazieră în Caraibe de 4 zile, 3 nopti, într-un weekend lung. Îmbarcarea vineri seara, debarcarea luni la prânz. Primeam un preț promotional și toți cei care erau disponibili mergeau cu mine. Perechea își plătea biletul. Pentru că repetam aceste mici incursiuni, oamenii mergeau să se relaxeze, să „plece de acasă”, să se înveselească și să se odihnească. Unii nici nu mai coborau în porturile turistice. Stăteau la piscina de pe vas, unde aveau incluse toate răcoritoarele, fructele și berea. Ba chiar luau câte o inițiativă, de regulă duminică seara, să ne îmbrăcăm frumos și să mergem la un restaurant a la carte, nu la all inclusive. Oamenii se simțeau bine. Unii recunoșteau că dacă nu erau aceste croaziere „obligatorii” , cu siguranță nu ar fi ieșit din curtea casei tot weekendul. Cel mai important lucru, socializarea. Americani români, din țările Americii Latine, americani din nord. Povestiri, fel de fel de concursuri și, uneori, seara, grămadă la cazino. Veneau cu 50 de dolari și jucau pe sume mici, simbolice, până la miezul nopții, în hohote de râs. Toată lumea era a lor. Concursuri pe națiuni de tot felul. Vorba lor, cine este „cel mai tare din parcare”.
Nu scăpam nici eu de caterinca lor. Singura mea formulă de apărare: „lasă că vedeți voi, marți la muncă!”. Pentru „începători” vizitarea orașelor din traseu era prioritate. Poze, plimbări și nelipsita întrebare: „boss, când mai venim?”. Viața noastră la firmă se desfășura între două weekenduri lungi, oferite de către guvernul american. Organizatorii de astfel de croaziere aveau câte 2-3 itinerarii, așa că schimbam. Dorința mea era să le fac viața mai bună oamenilor mei. Dar, mă repet, fără vorbe gen „nu vreau”, „nu pot”, „nu vin”. Punct. Avem noi o vorbă în Costa Rica, „trabajo, dinero, no trabajo, no dinero".
Viața este frumoasă și vă rog să o trăiți în toată splendoarea ei. Grijile vin și pleacă. Voi rămâneți aceiași.
Dragilor, cu Jurnalul sub braț, pe vinerea viitoare, în pace și sănătate
Doamne Ajută!