Poetul Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti. Tatăl său, Nicolae Stănescu, era comerciant, iar mama, Tatiana (n. Cereaciukin), provenea dintr-o familie nobilă rusească refugiată în România în 1917, potrivit ''Dicţionarului scriitorilor români'' (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2002).
Nichita Stănescu a urmat cursurile şcolii primare, între 1940 şi 1944, la Ploieşti (primele două clase) şi, după evacuarea oraşului din cauza războiului, la Buşteni şi, în refugiu, la Vălenii de Munte, iar apoi, între 1944 şi 1952, cursurile Liceului ''Sf. Petru şi Pavel'' din Ploieşti (numit ulterior Liceul ''I.L. Caragiale'').
Între 1952-1957 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Îi are ca profesori pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, iar printre colegi pe Matei Călinescu şi pe Eugen Simion, care îi fusese şi coleg de liceu, se arată în ''Dicţionarul general al literaturii române'', apărut sub egida Academiei Române, la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).
A fost corector, în perioada 1957-1960, apoi redactor, până în 1968, la revista ''Gazeta literară'', în 1969 a fost numit redactor-şef adjunct la revista ''Luceafărul'', iar între anii 1970-1973 a fost redactor-şef adjunct la revista ''România literară''. Avea să colaboreze, ulterior, şi la alte reviste: ''Viaţa românească'', ''Orizont'', ''Argeş'', ''România literară''.
Nichita Stănescu a debutat în revista ''Tribuna'', la 17 martie 1957, cu poeziile ''Au fost oameni mulţi...'', ''La lemne, Pământ!'', sub titlul generic ''1907''. Versurile fuseseră recomandate de Dumitru Micu, asistent universitar şi critic literar. La 21 martie 1957 Nichita Stănescu reuşeşte să publice poemul ''1907'' în ''Gazeta literară'', condusă atunci de Zaharia Stancu. Debutează editorial în 1959, în volumul colectiv ''Sub semnul revoluţiei: 30 de tineri poeţi'', cu o prefaţă de Mihai Gafiţa, iar individual cu ''Sensul iubirii'', carte apărută în 1960, ''primită bine de criticii tineri, care au sentimentul că se întoarce o pagină nouă în poezia românească'' (''Dicţionarul general al literaturii române'').
Au urmat volumele: ''O viziune a sentimentelor'' (1964), ''Dreptul la timp'' (1965), ''11 elegii'' (1966), ''Roşu vertical'' (1967), ''Oul şi sfera'' (1967), ''Alfa'' (1967), ''Laus Ptolemaei'' (1968), ''Necuvintele'' (1969), ''Un pământ numit România'' (1969), ''În dulcele stil clasic'' (1970), ''Poezii'' (antologie, 1970), ''Belgradul în cinci prieteni'' (1972), ''Măreţia frigului'' (1972), ''Clar de inimă'' (antologie, 1973), ''Starea poeziei'' (1975), ''Epica Magna'' (1978), ''Operele imperfecte'' (1979), ''Noduri şi semne'' (1982), ''Oase plângând'' (1982). Dintre celelalte volume ale lui Nichita Stănescu mai amintim: ''Cartea de recitire'' (volum de proză şi evocări, 1972), ''Respirări'' (culegere de publicistică şi proză eseistică, 1982).
În anul 1982 îi dictează lui Aurelian Titu Dumitrescu paginile care vor alcătui volumul ''Antimetafizica'' (apărut postum, în 1985). În iunie 1983 încheie volumul de versuri intitulat ''Scrisori'' (titlul iniţial ''Scrisori către Utopia''), cuprinzând douăzeci şi unu de poeme-scrisori, o închidere simbolică a cercului deschis cu ''11 elegii''. Câteva fuseseră publicate, în primăvară, în ''România literară'' şi în ''Luceafărul'', după cum se aminteşte în ''Dicţionarul general al literaturii române''.
''Debutând într-o istorie dominată de un regim politic totalitar, Nichita Stănescu a reuşit să îşi impună, în cele din urmă, temele şi stilul, fugind de schemele poeziei ''angajate''. A făcut câteva concesii la debut, pentru a-şi vedea poemele tipărite. Personalitate puternică, s-a impus repede ca şef al generaţiei '60 şi a reuşit să tragă după el un număr mare de scriitori tineri care, în două decenii, au schimbat faţa literaturii române. A recuperat modelele modernităţii, reprimate de ideologii realismului socialist, le-a reformulat şi le-a introdus într-o nouă sinteză lirică. Nu a fost singurul care a făcut această operaţie de reabilitare a modernităţii, dar este cel care dă un sens programatic şi strălucitor acestui fenomen'' (''Dicţionarul general al literaturii române'').
În martie 1965 este ales membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Pasionat de numismatică, s-a înscris, în 1975, în Societatea de Numismatică din România.
Pentru creaţiile sale a obţinut, de-a lungul anilor, numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ''O viziune a sentimentelor'' (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ''Necuvintele'' (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ''Cartea de recitire'' (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ''Starea poeziei'' (1976), Premiul ''Mihai Eminescu'' al Academiei Române pentru ''Epica magna'' (1980).
În 1975 i se acordă Premiul Internaţional ''Gottfried von Herder'', diploma fiindu-i înmânată în mai 1976. În 1979 este nominalizat de Academia Suedeză pentru candidatura la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Odysseas Elytis, Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor (laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis). (''Dicţionarul general al literaturii române'')
În 1981 a fost distins cu Medalia ''Meritul Cultural'', clasa a II-a, iar în 1982 i-a fost acordat Marele Premiu ''Cununa de Aur'' în cadrul festivalului ''Serile de Poezie de la Struga'' (Iugoslavia).
Grav bolnav, s-a stins din viaţă la 13 decembrie 1983, la Bucureşti. A fost înmormântat la Cimitirul Belu.
La 3 iulie 1990 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
O ediţie selectivă ''Ordinea Cuvintelor'', cu o prefaţă şi o cronologie semnate de criticul literar Alexandru Condeescu, a apărut la Editura Cartea Românească în anul 1985. În 1999, respectiv 2000, au apărut la Editura Humanitas două volume ''Nichita Stănescu. Opera Poetică'', ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu. De asemenea, Editura Univers Enciclopedic a editat, sub egida Academiei Române, o amplă ediţie critică în cinci volume (poezie şi proză) a operelor lui Nichita Stănescu (2002-2005).
La 28 martie 2005 Editura Muzeul Literaturii Române a lansat două volume Nichita Stănescu - ''Opera Magna'', primele două volume din ediţia integrală, cronologică, îngrijită de criticul literar Alexandru Condeescu. ''Fiecare carte a lui Nichita Stănescu a însemnat în viaţa deceniilor şapte şi opt un eveniment, în jurul lor dându-se o adevărată ''bătălie a (neo)modernităţii''. Câteva au devenit şi date de referinţă în istoria literaturii române postbelice. Prima este apariţia, în 1960, a volumului ''Sensul iubirii''. Ea marchează editorial începutul ''dezgheţului dogmatic''. Trecuseră trei ani de la debutul absolut al autorului şi patru ani de la moartea lui Nicolae Labiş. Sunt anii unei lente consolidări a poziţiilor greu cucerite de avangarda mişcării de recuperare a marii poezii româneşti.(...)'', arată Alexandru Condeescu în studiul introductiv la volumul ''Nichita Stănescu. Opera Magna'' (vol I, 1953-1965, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004).
''În jurul operei şi personalităţii lui Nichita Stănescu s-au creat mituri şi s-au dat bătălii. Poet de anvergură europeană, poate cel mai de seamă din vremea vieţii sale, active literar mai bine de un sfert din veacul trecut, el a dat tiparului într-un interval relativ scurt de timp (din primăvara lui 1957 până in iarna lui 1983) o operă care a marcat hotărâtor traiectoria literaturii române postbelice. Autor a 16 volume de versuri, patru antologii de autor, două culegeri de eseuri şi proză poematică şi al multor altor texte şi poezii publicate în periodice ori risipite pe la prieteni, Nichita Stănescu a scris de-a lungul timpului o singură şi unică Mare Carte pe care ar fi vrut-o cât mai <>: Cronica în poeme a propriei sale existenţe. Asumată ca destin, viaţa sa va fi <> prin actul poetic, într-o perpetuă tensiune între <<întâmplările exaltate>> liric, <> existenţiale şi căutarea sensurilor lor'', mai arată criticul literar Alexandru Condeescu. AGERPRES