Am ales cu acest prilej să-i construim lui Nichita nu o minibiografie bățoasă, bătută-n predicate cu moț, nici măcar un portret-altfel, ci un caleidoscop bășcălios - așa cum îi plăcea poetului să trăiască, să scrie, să iubească, să bea, să fumeze, să ierte, să plângă și să moară. Ia, luați aminte!
Revelația
„Despre mine vreau să vă spun că am fost cam mediocru în școală, dovadă că am rămas repetent în clasa I primară. Atâta vreme cât era vorba de liniuţe oblice şi de nişte bastonaşe, totul era bine, când am trecut însă la o-i, oi, aicea... Mai târziu însă, când ros de chinul profesorilor mei de română - unde nu am avut note prea bune - am realizat, aşa, faptul că gândirea, că cuvântul poate fi scris... Nu mi-a mai ieşit revelaţia asta din cap (…)”. Acest mic discurs, tulburător de sincer, încropit de Nichita în anii ’70, cu prilejul unei aniversări a generației sale, rămâne astăzi și pentru totdeauna o ferestruică în timp, prin care noi putem trage cu ochiul la viața de licean a autorului „Necuvintelor”. Și de ce să n-o facem? Povestea adolescentului Nichita Hristea Stănescu este savuroasă.
Ultima bancă de pe rândul din mijloc
Stau mărturie amintirile colegilor, ale profesorilor, năzbâtiile, dar și notele din catalogul generației lui. „Sunteți pe urmele lui Nichita? Să vă arătăm clasa în care a învățat, aici, la parter, dar și catalogul”, te îndeamnă dascălii Colegiului Ion Luca Caragiale din Ploiești. Pe culoarul larg, luminat de soarele primăvăratic, nu pot scăpa de nerăbdarea de a vedea notele îngerului blond. Îmi înfrânez curiozitatea și pășesc emoționat pragul clasei unde Nichita a deslușit tainele poeziei, ale geometriei, ale vieții. Pe pereții albi stau ciucure versuri și fotografii, citate celebre sau uitate, iar din ultima bancă de pe rândul din mijloc, de acolo de unde a chicotit cândva și Nichita, mă săgetează un ochelarist serios: „E un loc strategic, ferit de catedră. Aici a stat și poetul nostru”, mă elucidează tânărul cu mască de tocilar.
Catalogul cu surprize
Îl aprob zâmbind. În acea bancă am stat și eu o bună bucată de timp, când mă luptam cu „Leoaică tânără, iubirea”, cu „Altă matematică” și câte și mai câte minuni închipuite de Nini Grasu’, așa cum era alintat Nichita în liceu. „Haideți să vedeți notele!”. Mă dezmeticește glasul ghidului meu, pe care-l urmez în cancelarie. Catalogul-document, extras din arhiva liceului, are coperte tari, groase, roase de ani. Mulți ani, pentru că Nichita a absolvit în ’50. Urmăresc atent rubrica în dreptul căreia este trecut numele poetului. La limba română, pe care a stors-o ulterior de toate tainele, Nini nu excela. Părea mai degrabă un vânător de note, care strălucea doar când avea chef: „Să vedem - 9, 10, apoi un 5 în teză. Media 8!”, turuie îndrumătorul meu în labirintul școlar al puștiului cu bunic general „alb”. Degetul arătător urmărește, necruțător, destinul unor aprecieri pe care, probabil, Nichita nu le-a luat niciodată în serios. Absențe, observații, note mai mari sau mai mici, îngrămădite toate într-un catalog desprins din povestea unui genial gânditor.
Sprâncene rase
Liceanul Nichita Stănescu se dădea în vânt după fotbal, agrea postul de portar, era poreclit Nini Grasu’ - pentru statura impozantă - și scria versuri bășcălioase la o gazetă scoasă de mână împreună cu încă doi prieteni. Revista de satiră se numea „Băcăonia” și în momentul în care a fost interzisă de conducerea liceului, Nichita Stănescu și cei doi amici și-au ras câte o sprânceană, în semn de protest.
Femeia ideală
Mircea Gociman, fost coleg de clasă cu Nichita Stănescu, avea să dezvăluie ce bancuri savura poetul în adolescență. Unul dintre ele suna cam așa: „Cum trebuie să fie femeia ideală? Să se întindă ca Rusia, să se dea ca România, să ardă ca Coreea și să mintă ca Scânteia”.
Marea taină a sufletului
Constantin Enciu (1919-2016), fost profesor de limba română (în liceu) al marelui poet nota în volumul de memorii „Dascăl de… dascăli”: „N-o să mă creadă nimeni, dar n-am ştiut când anume a devenit Nichita poet. Nu cred că a ştiut-o cineva, ci doar el singur, în marea taină a sufletului său. De fapt, Nichita nu a fost un poet care «a devenit» poet. Ci un poet cu o apariţie fulminantă, febrilă şi totală, fără solicitarea de rabat pentru începător”.
Căsuța lui Nini
O călătorie la Ploiești, pe urmele autorului „Elegiilor”, se poate încheia (chiar vă recomand) pe strada Nichita Stănescu, numărul 1, la o aruncătură de băț de Colegiul „I.L. Caragiale”. Aici, în apropierea vechii piețe sârbești a Ploieștiului, a copilărit și a ieșit din adolescență Ninișor, cum era alintat de părinți. Căsuța simplă, cu un singur cat, a fost transformată în muzeu. Dar ce muzeu! Cele mai multe piese sunt originale. S-au păstrat pianul - la care copilul blond a deslușit misterul notelor muzicale alături de surorile lui -, patul, soba, pendula, până și prima mașină de scris a poetului. Pereții camerei lui Nini, cândva martori tăcuți ai primilor fiori ai dragostei lui, sunt acum ticsiți cu diplome, premii și distincții. Certificatul de naștere și prima foaie matricolă sunt tot aici, documente rare, flancate de faimoasa lui colecție de monede. Inclusiv cărțile copilăriei și ursulețul de pluș sunt la locul lor... Prezentă peste tot, până și-n tremurul presimțirilor verzi ale copacilor bătrâni din curte, amintirea poetului Nichita se estompează imediat cum te oprești în fața bustului din bronz. Te privește, privindu-l, un tânăr zvăpăiat, genial, unic. Nu e marele poet, e doar Nini, adolescentul care ne-a arătat, până la urmă, cum să-l învățăm pe de rost.
Ce este viața...
În loc de final, o idee inconfundabilă, marcă înregistrată:
„Ce este viața? Când începe și încotro se îndreaptă?
În toate părțile deodată, zise
Cel fără părți.
Într-o singură parte, zise
Partea.
Ce este?
Cum, ce este?
Este, pur și simplu.
Adică E, adică S, adică T, adică E.
Primul E mai vechi decât ultimul E.
Atât”.
Nichita Stănescu
Versuri fără mamă, fără tată
În 1955, Nichita şi-a adunat poeziile „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice - cântece la drumul mare”. Volumul avea însă să vadă lumina tiparului abia în 1992, la aproape zece ani de la moartea creatorului ploieștean.
Paralizie, șoc și amor ratat
În timpul cutremurului din 4 martie 1977, Nichita a încercat, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu. S-a ales el însuși cu o lovitură puternică, un zid prăbușindu-se și provocându-i o paralizie de scurtă durată. Potrivit legendelor urbane, șocat, Nichita s-ar fi apucat apoi vârtos de băut. „Atunci a devenit dependent de alcool. Consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, fuma peste treizeci de țigări și, culmea, scria sau dicta versuri senzaționale. Probabil alcoolul îi stimula creația”, avea să dezvăluie un apropiat al lui Nichita.
„N-avem cu ce!”
Nu și apetitul pentru sex, dovadă o altă mărturisire (sub protecția anonimatului): „Nichita era asaltat frecvent de admiratoare. Multe dintre aceste fete isterice veneau după el acasă, îl așteptau, apoi i se dăruiau fără prea multe comentarii. Într-o astfel de noapte, când Nichita era pulbere de beat, iar domnișoara insista pe partea amoroasă, poetul i-a retezat-o franc, privind cu subînțeles spre prohabul personal: „Facem, facem, da’ avem cu ce? N-avem cu ce!”.
90 de ani s-au împlinit pe 31 martie 2023 de la nașterea poetului Nichita Stănescu
„11 elegii, cel puțin pentru mine, sunt dovada începutului poeziei mele”, Nichita Stănescu
3 soții a avut Nichita (și un număr nedeterminat de iubite)
„Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”, Nichita Stănescu