Am primit scrisori de la românii care au trecut prin procedurile de repatriere. Unul dintre acești români sunt chiar eu. Așa că voi vorbi în cunoștință de cauză. Este un lucru important, pentru că toate țările din lume sunt fericite atunci când comunitățile lor de peste hotare se repatriază. Din foarte multe motive. Sociale, economice, financiare. Bun, totul a culminat cu această campanie „scoateți polițiștii din birouri și să-i vedem în stradă”. Am fost și sunt împotriva acestui mod ridicol de populist de a arăta că locul polițistului este în stradă. Nimic mai greșit. „Munca de birou” a polițistului profesionist este la fel de importantă ca și a cea polițistului din stradă. Iar ofițerii de la „activitățile de repatriere” au nevoie de calități suplimentare. Nu este deloc ușor să lucrezi cu un cetățean care a locuit zeci de ani peste Ocean și se lovește de „realitatea” românească. Vrea să-și recapete pașaportul de cetățean cu domiciliul în România, să primească un card de identitate la noua adresa stabilă din România și, cel mai dificil, să-și recapete permisul de conducere auto românesc. Să nu uităm că românul este la fel oriunde ar fi trăit o viață. Pretențios, ușor exagerat, cu formula permanentă „la noi în America…” și, desigur, grăbit. Așadar misiunea de a mulțumi acest român îi revine ofițerului din birou. Din proprie experiență, vă garantez că nu este deloc ușor.
Să începem cu mine. Pașaportul. Cu toate actele în regulă m-am prezentat la ghișeul unde mă programasem pe internet. Un tânăr ofițer amabil, priceput mi-a parcurs actele și m-a invitat să iau loc pentru o fotografie, am semnat electronic și am fost anunțat că pașaportul va fi gata în două zile. Am rămas surprins. Mă așteptam la tot ce este mai rău. La birocrație, la tragere de timp, nimic din toate astea. Schimbasem câteva pașapoarte la viața mea în America de Nord. Pot spune că am avut parte de un tratament asemănător sau chiar mai bun, la Serviciul Pașapoarte. Am povestit puțin cu tânărul ofițer. Educat, politicos și profesionist. L-am felicitat. Nu i-am reținut decât prenumele, Cristi. Bravo, ofițer Cristi. Așa da.
După obținerea pașaportului românesc am primit cardul de identitate cu o ușurință care, din nou, m-a surprins.
Părerile mele despre polițistul din birou erau confirmate. A urmat proba de foc: recuperarea permisului de conducere auto, obținut acum aproape 50 de ani. Sigur că digitalizarea și-a făcut loc după anii ’90. Dar cum facem cu perioada când dosarul cu șină era de bază? Iar evidențele erau pe registre și scrise toate de mână. Ce poți să le ceri acestor oameni ofițeri. Și totuși eu voiam permisul meu de conducere.
Eu am permisul de conducere din anii ’70, la Ploiești. Zeci de ani, dragii mei! Ca să fiu „sigur”, am apelat la o Casă de Avocatură din oraș. O avocată „înțepată” și dornică să-mi rezolve problema într-un timp cât mai scurt, a făcut partea scriptică a poveștii noastre. Pentru că este o poveste. O să vedeți, cu final fericit, dar tot o poveste. Repet nu se putea conta pe sistemul computerizat decât foarte puțin. Deja era un lucru ce ținea exclusiv de oameni. Nu mai era vorba doar de autoritatea statului, un ofițer și un solicitant. Am lăsat avocata să-și facă treaba și am cerut o întrevedere cu șefa serviciului de specialitate de la Poliția Municipiului Ploiești. Știa despre ce este vorba și mi-a garantat că dacă într-adevăr am obținut permisul de conducere auto acum mai bine de patru decenii, cu siguranță voi primi toate documentele necesare. Am privit-o cu neîncredere. Guraliv cum sunt, i-am spus că rezolvarea unei astfel de solicitări în Canada, de exemplu, cu toată digitalizarea lor, ar fi durat foarte mult. A fost rândul dumneaei să zâmbească. Mi-a repetat oficial, dar cu un zâmbet larg pe față: „dacă a fost un permis la vremea aceea, mâine dimineață veți avea actele care vă trebuie”.
A doua zi aveam „docomentul”! Mi-a trecut prin minte doar exprimarea noastră din cartier „Băi! Mă lași?”. Sărut mâna, doamna șefă! La mine chestia aia cu „și-a făcut doar datoria”, nu merge! Prea am umblat prin toată lumea ca să nu știu care este realitatea. Așa că, încă o dată: Bravo România!
Bun, cu documentul, fișa medicală și programarea m-am prezentat la același serviciu, Permise Auto, dar la județul Ilfov. După 5 (cinci!) minute am fost invitat la ghișeul 14. Am baftă la doamne. Și drăguțe. Acum da, sunt de acord să iasă polițistele frumoase în stradă. Este, în fond, dreptul nostru, al șoferilor! După alte 5 minute și câteva întrebări, m-am așezat pe scăunel, am făcut poza, după care doamna a format un număr de interior. S-a prezentat un domn zâmbitor, care m-a rugat să aștept câteva momente, pentru că trebuie să lămurească un lucru cu Ploieștiul, prin telefon. A revenit și mi-a mulțumit pentru articolul despre polițiști, scris prin octombrie. Da, România, o țară unică în felul ei, cu oameni unici, care, atunci când este posibil, dau la o parte gardul rigid al „oficialului” și rezolvă problema omului! Mulțumesc, domnule director și încă o dată, Hai România!
Dragii mei, să ne vedem vinerea viitoare în pace, cu sănătate și deplină siguranță. Doamne ajută!