Care ar fi câştigul dacă cea mai mare forţă politică n-ar fi condusă de actualul lider şi ar avea şi viziune economică? Şi în ce măsură această optică ar coincide cu cea anterioară şi ne-ar permite să reformăm economia reală pentru a adopta euro peste 8 ani, aşa cum au „fixat” termenul anumiţi tehnicieni?
Haideţi să lăsăm deoparte emoţia şi să discutăm raţional, pentru a preciza că e greu de stabilit o dată pentru un obiectiv economic în absenţa coeziunii politice. E dăunător să aderăm la zona euro înainte de a realiza covergenţa reală, şi e bine să atragem atenţia că, pe fondul incongruenţei dintre politic şi economic, predicţiile par hazardate.
Aşadar, când există incertitudini pentru următoarele şase luni, e greu ca previziunile „lungi” să ancoreze anticipaţiile şi încrederea. Asta fără a mai lua în calcul influenţele exogene, despre care chiar nu se poate zice că lipsesc.
Ceea ce mi se pare util de punctat e faptul că ar trebui să putem vorbi de o evoluţie a gândirii politice şi economice faţă de momentul la care premierul anunţa că vom deveni a şaptea putere economică a Europei. Într-o perioadă în care miniştrii, când erau întrebaţi din ce vor creşte pensiile, răspundeau că „din PIB!” şi continuau să cânte la pian.
Desigur că lipsa pianului ar putea fi considerată o încercare de progres, dacă n-ar trena lipsa planului. Se va spune că există un program de guvernare, dar totuşi ce stipula OUG 13 nu figura în acesta. Să asistăm oare mai departe la un mod mafiot de a acţiona al clasei politice? Nu vreau să folosesc laitmotive, ci doar să ne reamintim cum au plasat politicienii cocoaşa altcuiva când partidele au votat in corpore legea dării în plată şi pe cea a conversiei creditelor din franci elveţieni în lei la curs istoric.
Dar tocmai de aceea, când se observă apucături de acest fel, cum pot avea economiştii curajul să facă previziuni pe termen lung?