Românul are o zicere oftată: “Bătrâneţe, haine grele”! Hainele grele se referă, de fapt, la gâfâitul în mers dictat de o inimă obosită, de încheieturile dureroase şi înţepenite, de ameţelile înlesnite de o curgere cam bleagă a sângelui spre creier. Ciudat, adesea, la vârstnici hainele grele ale organismului uzat îmbracă însă un suflet tânăr, un suflet care nu vrea să ştie de numărul anilor apărut în buletinul de identitate. Partitura bătrâneţii cu hachiţele ei se developează când vizitezi un cămin de bătrâni. Nea Grigore îngrijeşte iarba din curtea azilului. Se apleacă chinuit din pricina şalelor, dar refuză să lâncezească şi-şi găseşte de treabă. Îl întreb dacă îi e frică de moarte. “După ce mi-am dat o jumătate de faţă, tot maxilarul, pentru Ţară în război, cum să mai am frici?”. O scobitură urâtă se cască în obrazul veteranului de război, l-a lovit o schijă de obuz. Un motan a devenit nedeslipit, ca umbra lui Moş Grigore. L-a cules de pe stradă şi, când se odihneşte, moşul îl ţine în poală. Aproape nonagenarul Grigore porneşte spre magazinaşul de la colţul străzii, cumpără pentru el Carpaţi fără filtru, ieftine, ca să aibă bani să-i ia motanului conserve cu sardele. Coana Elisabeta ţine sub pernă un căţeluş din cauciuc, care piuie la apăsare. “I-am lăsat casa mea unui nepot, să nu-i deranjez am acceptat să mă mute la un cămin de bătrâni. Am avut o singură rugăminte, să lase în curte căţelul pe care-l iubesc. Nepoţii au chemat hingherii şi l-au luat cu laţul. Îmi mai amintesc de Pufuleţ cu jucăria asta de cauciuc, luată de la librărie”. Pe noptieră păstrează o poză îngălbenită de vreme unde ea râde la braţul soţului omorât de cordul obosit. În sertarul noptierei are o sticluţă cu colonie ieftină, potrivită cu restul de pensie slăbănog. În camera de alături, stă tot timpul în pat, cu faţa la perete, Tanti Lucreţia. Refuză să mai privească oamenii, refuză să mai privească viaţa, preferă să se uite doar la zidul odăii. În tinereţe, a auzit la uşa ei un scâncet, pe preşul de şters picioarele cineva abandonase un bebeluş în scutece. Doar cu o suzetă în gură. A făcut-o ingineră şi fata iubită ca ochii din cap a dus-o la azil. Nimeni n-o mai vizitează. La căminul unde cea mai grea boală este abandonarea din partea neamurilor a sosit într-o zi o bătrână, slăbănoagă, dar plină de viaţă. După numai câteva zile a anunţat că vrea să înfiinţeze o brigadă artistică, să cânte bătrânii, să spună poezii. Parcă a pătruns în azil o firimitură de primăvară. Numai că bătrâna doldora de vise a murit la toaletă. Luase şi acolo cu ea chitara dezacordată.