Scăpată din capcana utopiei comunismului și îndelung încercată în construcția unei democrații funcționale și a unei adevărate piețe libere, România a trăit cele trei decade între frica de a fi ocolită de investitori și bucuria de a fi găsită de parteneri economici de încredere și pe termen lung. Dezechilibrele sale economice au generat adesea amenințarea cu izolarea economică.
Dar iată că astăzi este, din nou, „o destinație atractivă pentru investiții”. O spune un studiu recent realizat de experți ai Academiei de Studii Economice, la inițiativa Fundației Deloitte România, care inventariază, cu rigoare academică și optimism corporatist, atuurile economice ale țării: stabilitate politică, poziție geografică strategică, apartenență la UE și NATO, aderarea la OCDE și potențialul economic, costuri competitive, resurse naturale, forță de muncă numeroasă. Nimic fals, o veste bună. Dar și nimic nou. Tocmai aici începe problema.
De aproape două decenii, România este descrisă în termeni similari. De fiecare dată, potențialul este „uriaș”, „insuficient valorificat”, „gata să fie deblocat”. Și totuși, această deblocare pare mereu la câțiva pași distanță, condiționată de reforme viitoare, de infrastructură „în curs”, de stabilitate „în consolidare”. Studiul ASE–Deloitte oferă o radiografie corectă a României ca piață investițională, dar și o ilustrare involuntară a blocajului structural în care se află economia românească: o țară bogată în avantaje comparative, dar săracă în avantaje competitive.
Apartenența la UE, NATO și Schengen, aderarea la OCDE, poziția la Marea Neagră, dimensiunea pieței interne, resursele naturale - toate sunt argumente valide. Însă ele funcționează mai degrabă ca un minim necesar decât ca un diferențiator real. În Europa Centrală și de Est, aproape toate statele concurează cu același set de „puncte forte”. Diferența o face capacitatea administrativă, calitatea infrastructurii, predictibilitatea deciziilor publice. Or, aici România continuă să piardă puncte. Autostrăzile sunt încă fragmentate, căile ferate lente, iar marile proiecte de infrastructură rămân dependente de cicluri electorale. Investitorii nu sunt atrași doar de promisiunea stabilității, ci de dovada ei. Iar dovada se măsoară în termene respectate, reguli clare și instituții funcționale, nu în strategii frumos redactate.
Energia regenerabilă, capacitățile de producție nearshore (capacități de fabricație din apropierea geografică a pieței principale, la distanțe care permit transportul terestru rapid, model devenit o strategie esențială pentru companiile europene care doresc să își securizeze lanțurile de aprovizionare), serviciile digitale avansate și industria de apărare sunt identificate drept direcții prioritare de investiții. Alegerea lor reflectă corect tendințele globale. Problema este că România intră în aceste curse cu handicap.
În energie, instabilitatea legislativă a descurajat în trecut investiții majore, iar încrederea se recâștigă greu. În IT&C, România se confruntă deja cu o presiune crescută pe resursa umană, în timp ce sistemul educațional produce tot mai puțini absolvenți adaptați noilor tehnologii. Iar industria de apărare, oricât de promițătoare geopolitic, presupune capacități industriale și decizii strategice pe termen lung, nu doar oportunități conjuncturale.
România mizează pe sectoare sofisticate, dar le susține cu o infrastructură instituțională fragilă. Clasamentul regiunilor cu potențial investițional ridicat - Sud-Est, Nord-Est, Centru - scoate la iveală o realitate inconfortabilă: decalajele de dezvoltare sunt atât de mari, încât devin ele însele argument investițional. Forța de muncă ieftină și disponibilă este prezentată ca avantaj. Însă această logică ascunde un risc major. O economie care își vinde regiunile mai puțin dezvoltate pe criteriul costului riscă să perpetueze subdezvoltarea. Fără investiții consistente în educație, cercetare și infrastructură locală, capitalul străin va extrage valoare, nu o va crea durabil. România a mai trecut prin acest model - și îi cunoaște limitele.
Studiul citat evidențiază corect competitivitatea fiscală a României. Impozitul pe profit de 16% și facilitățile pentru cercetare-dezvoltare sunt atuuri reale. Dar investitorii nu aleg doar nivelul taxelor, ci și statul care le administrează. Un sistem fiscal impredictibil, schimbat frecvent și aplicat neuniform, poate anula rapid avantajul unei cote reduse (al cărei plafon tinde oricum să crească). Iar aici România continuă să transmită semnale contradictorii: stimulente generoase pe hârtie, birocrație stufoasă în practică. Țara nu suferă de lipsă de oportunități, ci de incapacitatea cronică de a le transforma în rezultate. Studiul ASE–Deloitte este util ca instrument de promovare și reflecție, dar devine incomplet dacă este citit doar ca material de marketing investițional.
Adevărata întrebare nu este de ce România ar trebui să atragă investiții străine. Răspunsul e evident. Întrebarea reală este de ce, în ciuda tuturor avantajelor, încă nu reușește să o facă la nivelul potențialului său. Până când această întrebare va primi un răspuns politic și administrativ, nu doar analitic, concluzia incomodă este că România va rămâne ceea ce este de mult: o promisiune solid argumentată, dar amânată la nesfârșit.