În ordinea argumentelor, este de reținut că a fost vorba despre prima vizită pe care a efectuat-o un președinte al Republicii Franceze în România după două decenii de la schimbarea regimului politic din decembrie 1947. Dar, din păcate, a fost și ultima vizită peste hotare pe care a efectuat-o Generalul de Gaulle ca președinte al Franței. Depășind, însă, aceste repere strict cronologice, trebuie, în mod deosebit, trebuie menționat că anumite principii și valori asupra cărora au fost de acord România și Franța acum 55 de ani revin în actualitate și trebuie reevaluate în funcție de noile realități, de procesele în curs de derulare.
De asemenea, pentru a argumenta ideea că vizita președintelui de Gaulle în România este ,,o vizită istorică’’, o mare importanță au documentele aflate în arhivele diplomatice ale celor două state, precum și lucrările în care acest eveniment este subiectul principal sau este abordat în exegeze consacrate anilor Războiului Rece. După cum, la fel de importante și de valoroase sunt rememorările unor diplomați și cercetători ai istoriei recente care au fost martori ai evenimentelor din atât de complexul și de controversatul an 1968.
Astfel, ambasadorul Sorin Pop, pe atunci bursier la Ecole Nationale d*Administration(ENA), a povestit că, în discuția cu delegația română care a participat la funeraliile fostului președinte al Franței, doamna Yvone de Gaulle a spus că într-una din ultimele sale zile soțul său i-a mărturisit că vizita în România ,,i-a plăcut foarte mult’’. Emoționantă mărturisire care întărește declarația lui Charles de Gaulle din ziua de 14 mai 1968, la sosirea în București: ,,Cât de fericit sunt că mă aflu în România!’’ Făcând aceste declarații, ca militar în serviciul Patriei sale, generalul Charles de Gaulle dovedea că nu a uitat lecția frăției de arme a țărilor noastre, manifestată în anii Primului Război Mondial, când, în 1917, armata franceză a sprijinit modernizarea armatei române, iar, în 1918, când soldații francezi, aflați sub comanda generalului Berthelot, au trecut Dunărea și au ajutat la eliberarea Bucureștiului.
Că aceste cuvinte nu au fost rostite doar pentru a respecta uzanțele de protocolul o demonstrează rezultatele cu care s-a încheiat vizita președintelui de Gaulle și care constau în decizia de a se crea o Comisie mixtă guvernamentală pentru cooperarea economică, tehnică și științifică, deschiderea unor centre de documentare tehnico- științifică la Paris și la București, precum și prin semnarea unor convenții consulare. Sub aceste bune auspicii, relațiile de colaborare româno-franceze s-au extins și au căpătat noi valențe după vizita pe care a efectuat-o, în Franța, în anul 1970, Nicolae Ceaușescu, pentru ca, în anii *80 ai secolului tecut, acestea să înregistreze un ireversibil curs descendent.
La rândul său, George Apostoiu, autorul unei cărți de referință despre ,,Charles de Gaulle Monarhul celei de a V-a Republici’’, și-a concentrat intervenția pe lecția de pragmatism politic pe care a oferit-o Charles de Gaulle. De pildă, atunci când s-a avansat pentru prima oară ideea de a vizita România, președintele Franței a pus imediat întrebarea:,,Eu cu cine voi discuta acolo?’’ Întrebare cu mult tâlc deoarece știa că Nicolae Ceaușescu era doar șeful partidului unic și căreia i se va da răspuns după ce acesta a devenit Președintele Republicii. În aceeași ordie de idei, este de reținut și faptul că atunci când, tot în 1967,se va întâlni cu președintele Consiliului de Miniștri al României, Ion Gheorghe Maurer, una dintre cele mai tranșante întrebări pe care i-a pus-o Charles de Gaulle a fost următoare: ,,De ce vii abia acum? De ce nu ai venit acum 5 ani sau acum3 ani?’’,,Acum 3 ani’’, ani, adică în aprilie 1964’’, când Partidul Muncitoresc Român a adoptat Declarația din Aprilie în care își proclama independența față de centrul unic conducător đe la Moscova și de PCUS, document care a marcat o breșă în unitatea de monolit a lagărului socialist și pornind de la care România a fost numită ,,aliatul rebel din CAER și din Tratatul de la Varșovia’’.
În acest context, este de precizat că întrebarea pusă de Charles de Gaulle își are rațiunea suficientă în modul în care judeca politicile dictatoriale și pretențiile expansioniste ale Rusiei Sovietice. Pericol despre care a discutat cu Nicolae Ceaușescu, așa cum reiese din stenograma convorbirii din 14 mai 1968:,,Trebuie evitată dezvoltarea peste măsură a Rusiei, altfel se va sfârși cu independența celorlalte state’’.
În continuare, George Apostoiu s-a referit la un alt subiect sensibil și încă puțin cunoscut publicului larg. Este vorba despre impactul restrictiv pe care fiecare dintre cele două state îl resimțea atunci când dorea să aibă relații bilaterale de natură economică sau militară cu state din blocul militar opus sau din cealaltă comunitate economică. Franța neacceptând ,,heghemonismul UE’’, iar România pe aceea a CAER. Situație care, potrivit documentelor din arhive, a făcut ca Franța să nu răspundă favorabil cererii României de a întreține o colaborare militară, respectiv una în domeniul energiei nucleare.
Cât privește modul în care Charles de Gaulle gândea poziționarea Franței în comunitatea europeană, George Apostoiu a reamintit viziunea acestuia despre ,, Europa Unită de la Atlantic până la Urali’’, dar s-a referit și la rezervele sale față de politicile supranaționale ale blocului comunitar. ,,Comunitatea europeană- spunea președintele Franței în convorbirea cu Nicolae Ceaușescu din 14 mai 1968- nu trebuie să ducă la o contopire a economiilor. Noi ne păstrăm independența economică, nu consimțim decât la ceea ce dorim cu adevărat. De exemplu, ne opunem puterii supranaționale. Piața Comună este o asociație și nu o contopire’’.(Stenograma discuției a fost publicată de Sanda Stolojan, translatoarea lui Charles de Gaulle și a altor președinți francezi în cartea ,,Avec de Gaulle en Roumanie’’, apărut în 1991 la L*Herne’’. Stenogramă preluată în anexele cărții ,,Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea’’, Editura POLIROM,2001.
În intervenția sa cercetătorul științific George Buliga, aflat la Paris pentru a studia documente de arhivă între care și pe cele referitoare la tema aflată în dezbatere, domnia sa a precizat că a constat lipsa din arhivele cercetate unor importante documente ceea ce face ca idei asupra căreia și-a concentrat Charles de Gaulle discursul și acțiunea de anvergura- pragmatismului politic- să nu poată fi abordată în mod exhaustiv. Este vorba despre condiția ,,ieșirii din bloc’’,adică a curajului statelor care nu se supun unor decizii care contravin intereselor lor. Toate acestea înscriindu-se în categoria pe care Charles de Gaulle a numit ,,politica de relaxare și de cooperare cu țări din spatele Cortinei de Fier’’. În aprecierea sa, România, Polonia și Cehoslovacia numărându-se în rândul țărilor care promovează această abordare.
Sunt, în schimb, a precizat George Buliga, din documente aflate în arhive și pe care le-a cercetat reiese că unul dintre motivele care a determinat vizita lui de Gaulle în România a fost aprecierea deosebită pe care acesta o avea pentru Ion Gheorghe Maurer, șeful guvernului de la București. Idee pe care, îmi permit să adaug, o regăsim în ,,Dicționarul de Gaulle’’, carte care are peste1.200 de pagini, apărută în 2006 la Editura Robert Laffont. Carte în care, la pagina 177, lui Nicolae Ceaușescu i s-a rezervat o coloană și jumătate, din care reținem că,,în 1967, serviciile Generalului s-au exprimat despre Ceaușescu de o manieră mai puțin favorabilă decât despre Ion Gheorghe Maurer’’. Cu toate acestea, reține dicționarul, ,,,președintele francez a sprijinit politica de suveranitate națională afișată de Ceaușescu și l-a încurajat să se elibereze de sub heghemonia sovietică’’. De reținut fiind ideea că înaltul oaspete l-a invitat pe Ceaușescu să viziteze Franța ,,asigurându-l, poate și cu o doză de ironie: vă vom primi așa cum sunteți’’.
Ce s-a întâmplat, mai departe, se știe. Întors la Paris, Charles de Gaulle se va confrunta cu un val crescând de nemulțumiri. Va convoca, pentru 27 aprilie 1969, un referendum pe care îl va pierde și, la miezul nopții, va anunța: ,,Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii’’. Se retrage la Colombey les Deux-Eglisses, unde moare în seara de 9 noiembrie 1970. În schimb, lui Nicolae Ceaușescu vizita lui Charles de Gaulle îi va aduce un important capital de încredere politică internă și internațională care va atinge punctul culminant peste câteva luni, pe 21 august, când va condamna în termeni categorici invadarea Cehoslovaciei de către trupele celor cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia.
Dincolo de fluxurile și refluxurile timpului, semnificațiile actuale ale vizitei istorice a generalului Charles de Gaulle în România rămân un subiect deschis pentru o abordare ale cărei repere le-a configurat substanțiala dezbatere organizată sub auspiciile Fundației Europene Titulescu.