„Presupunerile noastre potrivit cărora dispuneam de informații suficiente și aveam lucrurile sub control sunt deosebit de importante atunci când ne gândim că «ar fi trebuit să procedez altfel». Poate că așa e: «trebuia» să acționăm altfel, dar în multe cazuri nu am știut cum vor evolua lucrurile și se prea poate să nu fi avut control asupra rezultatului. Nu are rost să spunem că «trebuia» să fac ceva în legătură cu un lucru despre care îmi lipseau informațiile și pe care nu-l controlam. Nu i-am spune cuiva «ar trebui să ai ochii căprui, nu albaștri». Nu putem să ne controlăm culoarea ochilor. Și nici nu îi considerăm responsabili pe alții pentru ceva ce n-au avut de unde să știe. Dar mai este încă un aspect al gândirii noastre potrivit căruia ar fi trebuit să facem lucrurile altfel”, aprecia psihoterapeutul Robert L. Leahy în lucrarea „Ce-ar fi fost dacă… Eliberarea de regrete” (Editura Trei, 2023).
În relația cu regretul, „trebuie” devine obsesie
Anume? „Este vorba despre modul în care ne gândim că «ar trebui să mă critic și să meditez apoi cu privire la asta». Aș putea, de exemplu, să mă gândesc că «ar fi trebuit să-mi plătesc impozitele la timp ca să nu primesc acum o penalizare», însă, după aceea, în loc să mă critic, aș putea mai bine să învăț din experiență și să accept penalizarea. Aș putea să-mi completez fișa fiscală mai devreme în anul viitor”. Sună logic, nu? „Atunci când îl folosim pe «trebuie» în raport cu regretul, acesta revine și ne bântuie. Iată cum sună: N-ar fi trebuit să spun lucrul acela, așadar acum trebuie să mă critic și să-mi tot reproșez ce-am făcut. N-ar fi trebuit să accept acest serviciu, așadar acum trebuie să mă etichetez ca fiind un ratat. N-ar fi trebuit să beau atât de mult aseară, așadar acum trebuie să-mi spun cât de idiot sunt. Și, cel mai important, trebuie să mă critic iar și iar din cauză că n-am făcut ceea ce-ar fi trebuit să fac. Vom vedea că totuși avem de ales aici”, mai sesiza Robert L. Leahy.
Autocritică veșnică ori autocorectare
Concret? „Putem fie să ne autocriticăm, fie să ne autocorectăm. Imaginează-ți că înveți să joci tenis. Și continui să tot trimiți mingea în fileu. Avem două antrenoare de tenis: Critica și Învățătoarea. Critica îți spune să iei racheta de tenis și să-ți dai cu ea în cap de zece ori repetând «Sunt un mare idiot», ca să înveți o lecție pe care n-o vei uita niciodată. După aceea trimiți mingea în fileu și te prăbușești din cauza unei leziuni cerebrale grave”.
Alege corect!
Varianta optimistă? „Într-un alt scenariu, Învățătoarea îți arată cum să ții racheta de tenis și cum să-ți miști brațul. După câteva încercări, trimiți mingea peste fileu. Ai învățat ceva, iar creierul tău este în continuare intact. Poate că ai regretat că ai trimis mingea în fileu. Poate că ți-ai spus: «La naiba, a fost o lovitură proastă». Însă ce-o să te ajute: autocritica sau autocorectarea? Ideea aici e că ai de ales ce să faci în continuare: te condamni singur sau îți ajustezi lovitura?” Eu merg pe varianta „b”. Voi?
„Nu are rost să spunem că «trebuia» să fac ceva în legătură cu un lucru despre care îmi lipseau informațiile și pe care nu-l controlam”, Robert L. Leahy, psihoterapeut
„Atunci când îl folosim pe «trebuie» în raport cu regretul, acesta revine și ne bântuie”, Robert L. Leahy, psihoterapeut
„Putem fie să ne autocriticăm, fie să ne autocorectăm. Însă ce-o să te ajute: autocritica sau autocorectarea?”, Robert L. Leahy, psihoterapeut