Într-o epocă în care Pierre și Marie Curie erau recompensați cu Premiul Nobel pentru descoperirile lor în domeniul radioactivității, Mendeleev publica sistemul periodic al elementelor, Pasteur își breveta descoperirile științifice, Freud își publica primele cărți și Méliès realiza primele filme, așadar într-o perioadă de înfloritor progres, o nebunie frumoasă a început să se contureze de la o zi la alta pe malurile Senei. Chimistul francez Henri Moissan, răsplătit și el cu Premiul Nobel, în 1906, pentru izolarea fluorului, a dat publicității rezultatul unei cercetări uluitoare: era la un pas să fabrice diamante sintetice! Și asta în plină goană după astfel de pietre strălucitoare. Oamenii cu dare de mână erau atât de avizi să poarte podoabele, încât nu dădeau doi bani pe suferințele ființelor care-și dădeau sufletul în minele deschise în Africa de Sud de corporații precum De Beers, cea mai importantă multinațională din industria bijuteriilor de lux la acea vreme. Vestea că diamantele ar putea fi obținute într-un banal recipient încins la peste 1.500 de grade de un chimist cu părul vâlvoi a creat senzație. Și pe bună dreptate. Pietrele ieșite din mâna omului de știință ar fi fost, fără îndoială, mult mai ieftine, ceea ce ar fi condus, logic, la subțierea veniturilor celor implicați în exploatarea, prelucrarea și comercializarea diamantelor naturale. Cel care a profitat cu adevărat de renumele și munca lui Moissan a fost un anume Henri Lemoine, fiul consulului Franței la Trieste, într-o vreme în care orașul italian aparținea Imperiului Habsburgic. Cum a ajuns acest Henri Lemoine să se interpună între descoperirile chimistului Moissan și, ulterior, ale chimistului Maurice Koechlin și milionarul Julius Carl Wernher, puternicul acționar al Minelor De Beers, pentru a negocia cea mai răsunătoare afacere de la începutul secolului al XX-lea din Franța, afacere care a ținut Europa în suspans vreme de șase luni? Un asemenea mister vom încerca să risipim în continuare.
Glonț în Anglia
Când vestea potrivit căreia diamantele ar fi putut fi produse în laborator a ajuns și la Lemoine, acest mărunt escroc măcinat de pasiunea pentru jocurile de noroc era angajat, alături de Maurice Koechlin, în același loc, de o firmă numită Gin&Leleu. De remarcat că și Koechlin visa să fabrice diamante sintetice, iar cercetările sale nu erau tocmai departe de a împlini acest deziderat. În jurul anului 1899, Maurice reușea să obțină praf de diamant sintetic, bort, material folosit ca abraziv în industrie. Succesul parțial înregistrat de colegul său, peste care se suprapusese și zvonul conform căruia celebrul Moisson ar fi reușit deja să țină în palme diamantele create de el, l-a determinat pe Lemoine să acționeze. A furat o mare parte din praful negru produs de Koechlin, și-a îmbrăcat cele mai scumpe haine și a fugit glonț la Londra, unde l-a abordat pe William Feldenheimer, un faimos negustor de pietre prețioase. Așa a demarat, practic, „Operațiunea Diamantul” sau „Afacerea Lemoine”. Henri, care se prezentase drept conte de Lemoine - titlurile nobiliare încă erau de impact - și inginer, țintea sus. I-a solicitat negustorului sume colosale de bani pentru a-și exploata descoperirea, oferindu-i, în schimb, acces exclusiv la viitoarea producție de diamante sintetice. Feldenheimer, deși interesat, nu s-a lăsat prea ușor cucerit: „Fă unul în laborator, adu-mi-l, apoi discutăm și despre bani!” După o raită la zdup, închis pentru mici escrocherii și datorii la jocuri, Lemoine s-a dedicat trup și suflet „Operațiunii Diamantul”. Conștient de carențele sale în domeniul științei, s-a asociat cu un profesionist, chimistul Normandin, pe care l-a amețit ușor, explicându-i că tocmai ce revenise din Guatemala, unde deslușise mare parte din secretele producerii de pietre prețioase în laborator. Nu-i mai lipseau, chipurile, decât abilitățile practice, pe care, firesc, urma să le acopere Normandin. Și, în plus, ceva capital, pentru că nu poți crea diamante fără instrumente, unelte, materie primă. E inutil să mai precizăm că, pentru a-i înșela pe negustorii putrezi de bogați, aveai nevoie și de o garderobă scumpă, de lichidități pentru călătorii etc. Eh, pentru toate acestea, Henri Lemoine a fost nevoit să seducă o pariziană înstărită. Și fermecătoare pe deasupra.
Iese la rampă văduva avută și cu vino-ncoa’
„Le Figaro” scria în acele zile că Louise Paudon, care se prezenta sub numele madame Rigny în magazinul de artă și antichități pe care-l administra lângă Opera din Paris, era de mai mulți ani amanta lui Henri. Cei doi porumbei se întâlneau într-un apartament închiriat de femeie pe strada Lecourbe, numărul 81, loc pe care Lemoine l-a transformat apoi în laborator. De remarcat că și Louise a fost sedusă de afacerea cu diamante, altfel nu se explică cum de a acceptat să-și sponsorizeze iubitul (și viitorul soț) cu 300.000 de franci pentru a începe pur și simplu acest business. Cercetările legate de producerea bortului au avansat rapid, așa că, încrezător, înțolit la patru ace și cu lichidități în buzunar care să-i permită cazarea la un hotel pretențios, Henri a revenit la Londra. Nu i-a dezvăluit lui William Feldenheimer că a lucrat cu Normandin, ci cu Moissan, chimist pe val. I-a pus în vedere, în schimb, că este la un pas să scoată diamante din cărbune și i-a cerut și mai mulți bani pentru a-i rezerva exclusivitatea pe producția ce avea să vină. De data aceasta, bijutierul l-a luat în serios și, conștient că este depășit financiar, l-a contactat pe Julius Wernher, guvernator pe viață la „De Beers”, compania cu cele mai mari mine de diamante din lume. Îngrijorat de perspectiva revărsării necontrolate a diamantelor sintetice pe piață, dar și de posibilitatea ca procedeul de fabricare a lor să ajungă pe mâna concurenței, Wernher a acceptat să-l întâlnească pe falsul inginer venit de la Paris. I-a pus condiții de bun-simț lui Lemoine: „Vreau să asist la un experiment, vreau să văd cum faci diamante în laborator, apoi negociem!”
Două contracte și mai multe experimente
Henri era pregătit. La fel și Wernher, care la data de 5 mai 1905 i-a pus francezului în față două contracte în alb: capitalistul se angaja să furnizeze bani pentru dezvoltarea producției de diamante sintetice și pentru construirea unei fabrici în acest scop. În schimb, Lemoine trebuia să-i cedeze jumătate din viitoarele beneficii lui Wernher și - extrem de important - mai era obligat să depună formula secretă a producerii de pietre prețioase, într-un plic sigilat, la Union of London&Smith’s Bank. Mingea era în terenul Franței. „Pe 12 mai 1905, la Paris, în laboratorul din strada Lecourbe a fost produs bort, praf de diamante. Lemoine și Wernher au stabilit ca în septembrie să aibă loc experimentul final: crearea diamantelor sintetice”, menționa economistul Christian Chavagneaux în studiul „Cele mai faimoase escrocherii din istorie” (Polirom, 2020). În toamna aceluiași an, așadar, s-au revăzut în capitala Franței și miracol: Henri a reușit să scoată din furnal mai multe diamante micuțe, strălucitoare, fără cusur! Impresionat, Wernher a luat pietrele la Londra, pentru a fi verificate și de experții lui. Păreau pur și simplu naturale. Succes deplin! Feldenheimer s-a dezmeticit și el, își voia partea, până la urmă mulțumită lui ajunsese Wernher la Lemoine, nu? Surescitat, bijutierul s-a implicat inclusiv în finanțarea operațiunii. Henri era fericit. Cu cât existau mai mulți investitori, cu atât primea mai mulți bani. În decembrie 1905 au repetat experimentul în laboratorul din Paris. O nouă reușită. Febra diamantelor sintetice creștea. La fel și contul lui Lemoine. „În nici un an, afacerea i-a adus aproximativ 1,6 de milioane de franci doar de la Wernher și alți 90.000 de franci de la Feldenheimer, în total în jur de 9 de milioane de euro, în banii de astăzi!”, releva cercetătorul Christian Chavagneaux.
Dar care era, până la urmă, șmecheria, pentru că nici Lemoine, nici Normandin, chimistul cu care colabora, nu știau, de fapt, să creeze diamante, ci doar bort folosit la șlefuire în industria grea? Trucul era simplu. În creuzetul în care era prelucrat prin foc cărbunele, Lemoine strecura la un moment dat, spre finalul experimentului, diamante naturale. Trucul a ținut de mai multe ori, până ce Wernher a sosit la laboratorul din strada Lecourbe însoțit de un asociat, Francis Oats, care nu credea deloc că diamantele cumpărate de la Lemoine ar fi unele sintetice. Cei doi antreprenori i-au întins escrocului o capcană - ce ironie! Într-un moment prielnic au înlocuit una dintre pietrele dosite de Lemoine în bort cu un diamant autentic. La sfârșitul experimentului, Henri, preocupat de propriile manevre, n-a observat tărășenia. A fost dovada că habar n-avea să creeze diamante sintetice, ci doar folosea unele naturale pentru a-i înșela pe investitorii naivi. De remarcat că înainte de a organiza această capcană, Wernher fusese anunțat de un negustor persan că o franțuzoaică cochetă achiziționase de la el, cu un an înainte, mai multe diamante mici, provenite chiar din minele exploatate de „De Beers” în Africa de Sud. Pare senzațional, dar Lemoine îi livra lui Wernher propriile pietre păcălindu-l că acestea ar fi de fapt produse sintetice! Bineînțeles, femeia care cumpărase diamantele de la comerciantul persan nu era alta decât Louise, devenită între timp soția lui Henri Lemoine. Manevra ar fi ținut probabil mai mult timp dacă mahării de la Londra n-ar fi fost preveniți de acel bijutier oriental. Henri n-a recunoscut niciodată că nu știa să facă diamante în laborator. După ce practicile sale au fost date în vileag de Julius Wernher - care n-a expus public escrocheria francezului și nici nu l-a acționat în justiție -, Lemoine nu s-a mulțumit însă să trăiască liniștit din milioanele jumulite de la cel mai mare jucător de pe piața diamantelor. Nu! Folosindu-se de contractele cu „De Beers” ca de o carte de vizită, Henri a continuat să escrocheze. În doar doi ani, în plasa lui se prinseseră zece investitori mai mici, de la care a stors sume cuprinse între 10.000 și 30.000 de franci. Asta până când Wernher, enervat că numele companiei pe care o reprezenta era târât în interminabile situații jenante, a depus plângere. Lemoine a fost arestat la 11 decembrie 1907. După un proces tergiversat ani la rând, escrocul francez a fost condamnat la șase ani de închisoare, fiind eliberat cu puțin timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.
Lăcomia, secretul marii țepe
Cum a fost posibilă o asemenea faptă? Până la urmă în „Operațiunea Diamantul” au fost implicați un infractor mărunt și administratorii celei mai mari multinaționale de pe piața diamantelor. Cercetări ulterioare au demonstrat că, de fapt, Julius Wernher și asociații săi nu arătaseră niciunui expert diamantele cumpărate de la Henri. Se temeau prea mult ca această invenție să nu fie însușită de un jucător concurent. Atât de mult, încât au preferat să riște și să plătească sume exorbitante unui pungaș îndrăzneț.
Știai că?
„Diamant” și „briliant” sunt cuvinte cu conotații total diferite. „Diamant” este numele pietrei prețioase, iar „briliant” este tăietura diamantului în formă rotundă, încă cel mai răspândit mod de tăietură grație eleganței și simbolisticii romantice.
Criteriile de bază ale evaluării diamantelor, denumite „Cei 4 C”, provin de la inițialele cuvintelor din limba engleză: „Carat”, „Color”, „Clarity”, „Cut”. Tăietura (Cut) este cel mai important criteriu de evaluare a diamantelor, deoarece de modul în care se realizează tăietura depinde strălucirea diamantului.
Un diamant bine tăiat are o reflexie și implicit o strălucire mai mari. Un diamant tăiat în formă de briliant are în mod ideal 57 de fațete. Tăietura iniţială în formă de briliant a fost realizată de Marcel Tolkowsky, în anul 1919.