Gherasim (nume primit la naștere) Istrati, scriitor prețuit și citit astăzi în Franța pentru autenticitatea și exotismul prozei sale cu pulsiuni rocambolești, din păcate trecut la „și alții” în propria țară, a trăit și a murit ca un nomad autodidact, mândru și rebel, imposibil de înregimentat politic în ciuda propriilor derive de stânga, reprimate scurt după a doua vizită (revelatoare) în URSS. „Văd ouăle sparte, dar unde-i omleta?” - avea să sintetizeze, vizionar, Istrati rețeta (falimentară) bolșevică.
A denunțat fascismul roșu
„Existența sa vagaboandă nu l-a împiedicat să învețe franceza cultă, după o tentativă ratată de suicid pe Coasta de Azur, și să se lanseze în cea mai de succes aventură (literară) a vieții. Intrat de timpuriu în mișcarea socialistă, nepotul haiducilor, colaborator al lui Cristian Rakovsky și apropiat al intelighenției comuniste franceze, va fi dizgrațiat după ce, în urma acelei călătorii în URSS, denunță crimele staliniste (fascismul roșu) și scrie Spovedanie pentru învinși. Istrati va fi reabilitat postum în Franța abia în anii ’60, cu sprijinul lui Eugen Ionescu”, remarca și istoricul literar Paul Cernat.
Intelighenția franceză, manevrată de NKVD?
„Așa-numitul precursor al lui Soljenițîn nu a devenit însă anticomunist. După cum nu a ajuns nici legionar, deși a colaborat la publicația Cruciada românismului a lui Mihai Stelescu (pe care l-a făcut să renunțe la antisemitism, expunându-l asasinării)”, sesiza în continuare Paul Cernat. Mai mult: „Panait Istrati a devenit, cum singur spunea, un om care nu aderă la nimic, atacat din toate părțile. Urmărit de Siguranță (ca participant la grevele minerilor din Lupeni), excomunicat de intelighenția franceză (manevrată de NKVD sau nu) ca lumpenproletar labil, cu temele nefăcute la ideologie, s-a întors acasă învins, recuperat de cercul Vieții Românești prin Mihail Sadoveanu”.
Imn prieteniei și toleranței
Mai departe: „Încărcate de farmecul pitoresc al lumii balcanice și levantine, dar și de mizeria, exploatarea și cruzimea ei, cărțile acestui migrant idealist și răzvrătit sunt un imn adus prieteniei și solidarității, pe deasupra nedreptății și suferinței. Romanul Kira Kiralina, tratare eretică (cu tentă homosexuală) a unei balade folclorice, și nuvela Moș Anghel, comparabilă cu Moartea lui Ivan Ilici a lui Tolstoi, sunt capodopere certe. Istrati a inventat un erou - alter egoul Adrian Zografi - cu o biografie celebră. Alte volume, ca Neranțula, Mediterana, Ciulinii Bărăganului, Codin, Prezentarea haiducilor, Domnița din Snagov, Țața Minka ș.a. au cucerit lumea”.
Identitatea Estului
Tot pe firul acestui destin fabulous: „Panait Istrati a fost prieten cu Romain Rolland (care l-a lansat), cu militantul sionist Josue Jehouda, cu Victor Serge, coleg de insurgență eretică, și cu marele cretan Nikos Kazantzakis. Considerat de mulți un Gorki balcanic și comparat cu Jack London, s-a numărat printre pionierii literaturii autenticității”. În concluzie: „N-a fost doar un scriitor popular și de stânga, ci un mare povestitor umanist. Dramele sociale și identitatea Estului au în el un ambasador literar eficient. Aparținând deopotrivă literaturii române și celei franceze, Istrati este azi cel mai citit scriitor român în Franța, Turcia și alte țări. Critica românească are însă multe datorii față de el. Panait Istrati nu s-a întors, pe deplin, acasă”.
Adevăr, iubire și ură pe axa Franța-România (și retur)
Crezurile vieții lui Panait Istrati și totodată rezumatul acesteia pot fi considerate rândurile testamentare de mai jos, rânduri scrise și expediate de scriitor de pe patul suferințelor de la sanatoriul Filaret (București, martie 1933): „Făcând recenzia ultimei mele cărţi, Casa Thuringer, în Monde, din 11 martie, prietena mea Madeleine Paz declară, categoric, că: «în raport cu alte cărţi ale mele, am scris o carte reacţionară». Ea adaugă: «Ceea ce rosteşte Istrati nu-i altceva decât o apărare a burgheziei». Şi concluzia ei este: «Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!» (Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici şi de care pomenesc eu însumi, în prefaţa sus-numitei cărţi)”.
Lovitura de grație
Tot aici: „Apoi Madeleine Paz exclamă: «Cât era de emoţionant Istrati, cât de preţios mesajul său, atunci când încă nu era decât un povestitor!». Acum zece ani, vorbind despre Mes Départs, în Les Nouvelles Littéraires, prietenul Philippe Neël îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr-un motiv cu totul contrar celui al Madeleinei Paz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare. (...) Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Madeleinei Paz, strigându-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un «agent al Siguranţei» şi «un vândut burgheziei», în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luîndu-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit. Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale, pe care le-am cunoscut în viaţă. În acel moment, vitalitatea mea - care sperie pe doctori - a primit lovitura de graţie (...)”.
„Crapă, dar nu mai vorbi!”
„Şi totuşi - clama Istrati - nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o! Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: «Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!». (...)
Decorul manipulării și al iluziei
„Ei bine, da!, o repet în faţa întregii lumi: orice organizaţie nu foloseşte şi nu va folosi niciodată, decât organizatorilor! (...) Toţi cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. În ciuda ei. În ciuda bunătăţii sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decât revolte comanditate, deşi se întâmplă uneori ca aceşti păstori să-şi frângă şi ei gâtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei. Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic!” (...)
Mama, părăsită la 12 ani
Patetic? Disperat? Poate. Dar, oricum, memorabil. „Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa mea dintotdeauna” - mai dezvăluia Istrati. „Nimeni nu-şi închipuie până la ce punct am fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul care, încă de copil, ghiceşte instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradiţională: a familiei, a societăţii, apoi aceea a idealului de turmă. Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vârsta de doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pâinea şi să dispun de viaţa mea; am refuzat să fiu sclavul unei singure meserii, practicând prost o duzină”.
Fuga de războaie
Încă un strop de răbdare să aveți „Apoi m-am făcut, puţin cam fără voie, inapt serviciului militar şi totuşi încazarmat am făcut toate neghiobiile împotriva propriei mele sănătăţi, reuşind la capătul unei luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpânii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunând niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăţi sau organizaţii profesionale şi, când am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizaţia mai mult de-o lună. În sfârşit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi câştiga existenţa n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni”.
Fiecare cu adevărul lui
Revenirea la franțuzoaica fandosită, care era convinsă că știe ce-i comunismul doar pentru că-i admira din când în când utopiile: „Nu, Madeleine Paz, nu sunt un «dezamăgit» sau nu o recunosc pentru că dumneata o vrei şi fiindcă eu nu vreau să ader la credinţa dumitale. Dar nu-mi spune că o credinţă nu preţuieşte cât a dumitale. Ce te face să crezi că «adevărul» dumitale poate să fie singurul acceptabil şi mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Şi-apoi, această neruşinare de a-mi revela existenţa «celor cari trudesc, cari sângerează şi suferă!». Uiţi că totdeauna am fost şi sunt încă unul dintre aceştia? Este îngăduit să mi se reamintească că «acest domeniu este sfânt?», că «soarta muncitorilor se joacă acolo»”.
Diferențe
Și lovitura sub centură (pentru Madeleine): „Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că, pentru a cunoaşte puţin «soarta muncitorilor», a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroën. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineaţa, cu maşina; te lua la prânz ca să dejunezi într-un restaurant drăguţ; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara, ca să te ia şi să te ducă la frumosul dumitale cămin. După o lună (sau trei) te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să renunţi de-a împărţi «soarta muncitorilor». Nu, bună prietenă, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urâm, în acelaşi fel”.
Mitraliere pe gheața Nistrului
Încheierea (magistrală): „Şi când aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi până în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de «proletarii» Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în «patria muncitorilor», când asist, repet, la acest sistem «de-a organiza» lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale”.
140 de ani s-au împlinit în 10 august 2024 de la nașterea lui Panait Istrati
„Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o!”, Panait Istrati
„Aparținând deopotrivă literaturii române și celei franceze, Panait Istrati este azi cel mai citit scriitor român în Franța, Turcia și alte țări”, Paul Cernat, istoric literar
„Încărcate de farmecul pitoresc al lumii balcanice și levantine, dar și de mizeria, exploatarea și cruzimea ei, cărțile acestui migrant idealist și răzvrătit sunt un imn adus prieteniei și solidarității”, Paul Cernat
„Locuința sa vremelnică din Paris are o placă memorială mai elogioasă decât toate calificativele criticii de autoritate din România natală”, Paul Cernat