În 1918, la Odesa, Ossip Samoilovici Bernstein stătea alături de alți condamnați în fața unui pluton de execuție bolșevic. Lista numelor fusese citită. Puștile erau pregătite. Pentru el, procesul se încheiase înainte să înceapă. Fusese avocat al unor bancheri, iar într-o Rusie răvășită de Revoluție această profesie devenise suficientă pentru a fi considerat dușman al noului regim.
Legenda spune că, în ultimul moment, un ofițer care îi verifică numele îl întreabă dacă este marele șahist Bernstein. Îl recunoaște din turnee și din presa vremii. Îi propune o partidă. Dacă învinge, pleacă liber. Dacă pierde, moare împreună cu ceilalți.
Bernstein câștigă.
Este unul dintre acele episoade în care realitatea pare să fi împrumutat ceva din literatura lui Dumas, Zévaco sau Ponson du Terrail. Istoricii discută și astăzi anumite detalii ale întâmplării, însă un lucru rămâne incontestabil: Bernstein a fost arestat de bolșevici, a scăpat cu viață și a părăsit apoi Rusia pentru Franța. Restul poveștii, indiferent cât este legendă și cât este adevăr documentar, spune ceva profund despre felul în care reputația poate deveni uneori o formă de capital.
Regimurile totalitare au avut adesea aceeași obsesie: omul independent. În Rusia bolșevică, apoi în China lui Mao și în Cambodgia lui Pol Pot, competența, cultura și autonomia intelectuală puteau deveni motive de suspiciune. Nu trebuie uitat nici episodul „vapoarelor filosofilor”, prin care aceștia, alături de economiști și profesori, au fost expulzați din Rusia sovietică.
Un nume care valora mai mult decât averea
Bernstein nu era un aventurier, ci unul dintre cei mai respectați șahiști ai Europei și, în același timp, doctor în drept al Universității din Heidelberg și avocat specializat în drept financiar. Reușise să construiască o carieră strălucită într-o Europă în care șahul devenise deja un limbaj universal al elitelor intelectuale.
Apoi a venit Revoluția. A pierdut averea și poziția socială. Nimic din ceea ce acumulase material nu l-a putut salva.
Dacă povestea partidei de la Odesa e adevărată în forma în care circulă astăzi, atunci singurul lucru care l-a salvat a fost faptul că cineva îi cunoștea numele. În economie vorbim adesea despre capital financiar. Povestea lui Bernstein vorbește despre un alt tip de capital: reputația. Ea nu apare în bilanțuri, nu poate fi confiscată la fel de ușor ca o proprietate ori ca un cont bancar și, uneori, valorează mai mult.
Omul care a reconstruit de trei ori
Viața lui Bernstein nu se împarte însă în două capitole - înainte și după Revoluție -, ci într-o succesiune aproape neverosimilă de prăbușiri și reconstrucții.
Ajuns la Paris, își reface cariera de avocat și revine în elita șahului european. Apoi Marea Criză îi spulberă din nou averea. O ia de la capăt. Dar în 1940 Germania invadează Franța și Bernstein e evreu. Trebuie să fugă încă o dată, de această dată în Spania. Din nou o ia de la zero.
Există oameni care sunt definiți de succesul lor. Bernstein se reconstruiește după fiecare catastrofă. Viața lui amintește că reziliența nu înseamnă să nu cazi, ci să găsești resursele pentru a te ridica.
În 1950 primește titlul de Mare Maestru Internațional, unul dintre primele acordate de Federația Internațională de Șah. Patru ani mai târziu, la 72 de ani, îl învinge spectaculos pe Miguel Najdorf, unul dintre cei mai puternici șahiști ai lumii, într-o partidă rămasă celebră și premiată pentru frumusețea ei.
Unii îmbătrânesc. Alții refuză să părăsească tabla. Pentru unii, șahul era o profesie. Pentru Bernstein devenise deja o biografie.
Lumea șahului n-a fost deloc ferită de marile convulsii politice ale secolului XX. Alehin și-a construit cariera departe de Rusia sovietică, Bernstein a fugit din calea bolșevicilor, iar Cuba lui Capablanca avea să fie transformată, după moartea campionului, de revoluția castristă. Tabla de șah n-a fost niciodată complet separată de istorie.
Tabla de șah și libertatea
Există tentația de a considera șahul doar un sport al inteligenței. Istoria lui spune însă altceva. De-a lungul secolului trecut, tabla cu 64 de pătrate a devenit un spațiu în care au fost contestate prejudecăți dintre cele mai diferite.
Când profesorul maghiar László Polgár a susținut că geniul nu e un dar misterios, ci poate fi format prin educație, aproape nimeni nu l-a crezut. Și-a educat cele trei fiice acasă, folosind șahul ca principal instrument pedagogic.
Rezultatul este cunoscut. Judit Polgár a devenit cea mai puternică jucătoare de șah din istorie și singura femeie care a pătruns constant în elita absolută a șahului mondial. Ea i-a învins pe cei mai mari mari maeștri ai epocii sale, demonstrând că multe dintre limitele considerate naturale erau, în realitate, convenții culturale. Printre cei învinși s-a aflat chiar și Garry Kasparov.
Ironia este frumoasă. Bernstein a demonstrat că șahul poate salva o viață. Judit Polgár a demonstrat că poate răsturna prejudecăți vechi de secole. Kasparov avea să demonstreze că aceeași disciplină intelectuală poate depăși tabla de joc și poate deveni o formă de angajament civic.
Reputația nu poate fi confiscată
În economie există active tangibile și active intangibile. Primele pot fi măsurate relativ ușor. Celelalte sunt mult mai greu de cuantificat. Reputația face parte din această a doua categorie. Ea seamănă cu prestigiul unei universități vechi, cu reputația unui mare centru financiar sau cu autoritatea unei instituții construite în sute de ani.
Bernstein a pierdut averi, proprietăți și țări. A rămas însă ceea ce construise în jurul numelui său. Tocmai acest lucru face ca povestea lui să depășească lumea șahului. În cele din urmă, oamenii nu sunt definiți doar de ceea ce posedă, ci și de ceea ce reprezintă pentru ceilalți.
O partidă care nu s-a terminat niciodată
Recent, Garry Kasparov s-a aflat din nou în România. Prezența lui a fost un bun prilej să ne amintim că marii șahiști au fost adesea și martori ai istoriei, nu doar ai tablei de joc. El este unul dintre cei mai importanți critici ai autoritarismului contemporan. Dar, privit dintr-o perspectivă mai largă, Kasparov aparține unei tradiții intelectuale în care șahul nu este doar un joc. Este disciplina răbdării. A memoriei. A libertății de a gândi.
În această tradiție se întâlnesc Ossip Bernstein, care a supraviețuit Revoluției și a două războaie mondiale, Judit Polgár, care a demolat prejudecățile despre limitele intelectuale ale femeilor, și Kasparov, care a mutat confruntarea de pe tablă în arena ideilor.
Poate că adevărata lecție a lui Bernstein nu este aceea că un om și-a salvat viața câștigând o partidă de șah. Este că există forme de capital pe care nici revoluțiile, nici crizele economice și nici dictaturile nu le pot confisca.
Banii pot dispărea peste noapte. Funcțiile pot fi retrase. Imperiile se prăbușesc.
Dar reputația construită prin competență și caracter poate continua să deschidă uși chiar și atunci când toate celelalte par definitiv închise.