Anul 2021 a fost declarat de către Comisia Europeană „Anul european al căilor ferate”. El va fi marcat de autoritățile feroviare europene prin punerea în circulație a unui tren denumit simbolic „Connecting European Express”. Va pleca din  Lisabona, pe 2 septembrie, și își va încheia traseul european pe 7 octombrie, la Paris. Trenul va intra în România pe la Giurgiu, în data de 17 septembrie, și va urma ruta Giurgiu - București - Brașov - Sibiu - Oradea - Arad, ieșind din țară pe 18 septembrie. Ruta trenului european va fi întreruptă brusc după intrarea în România, pentru că ea dă în podul de la Grădiștea, de peste râul Argeș, prăbușit în vara anului 2005, în urma viiturilor. Oferta noastră pentru „Connecting European Express” va fi un ocol pe la Videle, pentru a ajunge la București, iar în lipsa acestui pod, în loc să facă 74 de kilometri, trenul va face 118. Într-un fel, am putea spune că podul prăbușit de la Grădiștea s-a transformat într-un simbol al neputinței autorităților române de a face o infrastructură modernă de cale ferată.

Citește și Podul prăbușit de la Grădiștea trimite pe o rută ocolitoare „Anul european al căilor ferate”

Pe aici trecea, odată, Orient Expresul

În 2005 podul de cale ferată de la Grădiștea – Giurgiu se prăbușea în apele Argeșului. Lua cu el o istorie întreagă. De atunci, calea ferată românească a rămas aidoma podului: sub apă.

București – Giurgiu a fost prima cale ferată din România. Construită în 1869, ruta făcea parte dintr-un plan al Principelui Carol, care voia să lege Bucureștiul de Constantinopol. La Istanbul nu s-a mai ajuns, au început și războaiele, ruta a rămas internă: București Filaret – Giurgiu Oraș. „Pe vremea lu’ Hicler” –  așa cum povestesc cei bătrâni din Grădiștea, de au prins al Doilea Război Mondial – s-au chinuit americanii să dea jos podul de cale ferată din marginea satului. N-au reușit, deși „au vărsat bombe ca sacii de cartofi. Și acum mai găsește câte unul o ruginătură d-aia pe câmp”. Dacă bombardierele americane n-au avut succes în a distruge podul de pe Argeș, a reușit însă afaceristul Nelu Iordache. Așa zic cei din Grădiștea. Patron de firmă de construcții cu lipici la bani publici, Iordache și-a ridicat  „nisiparniță” la piciorul podului.

„Ce viitură, bre? Ce inundații? Eram aici taman atunci. Nu a fost nimic. Nelu Iordache avea balastieră. A săpat până a reușit să facă efect de fierăstrău. Apa Argeșului a tăiat, pur și simplu, piciorul podului”, povestește Viorel Țigamera, fost șef de gară din Grădiștea.

Prăbușirea celui mai vechi pod feroviar din vechiul Regat a îngropat și ruta București Progresul – Giurgiu Oraș. În 16 ani de uitare, prima cale ferată din România mai există doar în manuale, broșuri de PR ale CFR și, câteodată, pe la vreun simpozion de profil. Anul trecut se anunța pompos și electoral că s-a bătut palma cu un constructor pentru refacerea rutei.

Realitatea arată așa: bucăți din ruta  „București Progresul – Giurgiu”  au dispărut. Pe unele porțiuni s-a tras beton, pe altele au apărut drumuri. S-au evaporat și gările. Iar istoricul drum de fier a rămas un fel de amintire care te trage de ochi cu bucăți de șină ruginită, acoperite de copaci și învăluite de bălării crescute sălbatic. Și de gunoi.

Podul de piatră s-a dărâmat...

Grădiștea, ieri. La podul prăbușit nu se mai ajunge decât pe jos. Primăria a râmat prin drum, că mergeau sătenii să-și arunce gunoaiele pe marginea Argeșului. Cine se aștepta la vreun șantier ar fi rămas cu buza umflată – locul e pustiu, pierdut în liniștea câmpului. „N-a venit nimeni. Am citit și noi că e un contract să repare podul. Dar nu s-a pus nici măcar un steguleț, să delimiteze locul. N-a apărut niciunul care să vadă ce e aici”, spune un tânăr agățat de volanul unui Audi. E din Falaștoaca, a venit din Franța, unde a muncit câțiva ani. A plecat când căzuse podul, a făcut bani, s-a întors și podul e tot căzut.

Din când în când se aude bubuit de benă de camion. Anii au trecut, pe malul Argeșului a mai apărut o balastieră. Nu lucrează în râu, ci pe mal. Pe terasament spre pod au rămas aceleași traverse smolite. De prin tufișuri mai răsare câte o piatră cenușie, ascuțită – semn de bornă. Redescoperirea liniei în zonă seamănă un pic a arheologie. Se vede un pod mai mare, ruginit și el – e încercarea de pe vremea lui Ceaușescu de a mai ridica un pod CFR. A rămas neterminat, tăiat brusc pe malul din sud. Două poduri, nicio trecere. Linia veche se oprește brusc acolo unde s-a rupt calea. Au mai rămas pilonii groși, din piatră. Pe unul scrie: „Nu e voie”. Dedesubt e râpa. În apa densă și maro a râului se mai vede restul de „picior” ce susținea vechiul pod. Apa încă îl mănâncă. Mai departe, pe celălalt mal mai sunt câteva resturi pe lângă care trec basculante și dubițe. Cu nisip și pietriș. Linia ferată nu se mai vede, e crescut un fel de zăvoi. Terasamentul a devenit un deal pe care crește iarba păscută de două capre prăfuite de utilajele care lucrează la balastieră.

Malurile sunt însă legate de o podișcă pe care se balansează, cântând, doi puști. Înapoi, înspre sat, se văd niște ruine, ca după bombardament. Ce o fi acolo? „Nu e nimic. E gara”, zic puștii serios.

Ruine, capre și „montain ruj”

În fața gării, acolo pe unde trecea Balt Orient Expresul cu suta la oră s-a așternut un câmp. Maci și iarbă deasă. Între ruginituri un câine se tolănește la soare. „Fier vechi, cumpăăăr”, se aude cu ecou printre ceea ce, odată, au fost stâlpii-semafor „de ieșire” din gară. „Linia e bună, e sudată. E dintr-o singură bucată. Că piesele de legătură nu mai sunt că au fost furate, asta-i altă poveste”, zice fostul șef de gară, nea Viorel. Omul are o viață în căi ferate, a plecat de la impiegat, a ajuns coordonator, la București, cu o mie de oameni în subordine. Apoi s-a tras spre Grădiștea. „Eram tot șef de gară când a căzut podul. Eram acolo, că aveam doi prieteni la pește, pe mal. S-a prăbușit la ora 16, după ce a trecut un tren de persoane și unul de marfă. Cum a trecut marfaru’, a căzut jos”, își spune amintirea nenea Viorel.

După ce s-a prăbușit podul, omul a mai rămas șef de gară. Ani buni n-a trecut niciun tren pe acolo, nici nu avea cum. „Doar pe vremea lui Cuc, ministrul, au mai mers niște rampe, d-alea de nu trebuie întoarse. De la Giurgiu la Grădiștea. Dar nu erau mai mulți de șase călători”, spune fostul șef. În rest, în anii în care iarba a acoperit calea ferată, nea Viorel s-a descurcat: s-a apucat de crescut oi și capre. Fișa postului prevedea conservarea clădirii gării, nu zicea nimic de oierit. Așa că a reușit să ajungă la 105 capre și 200 de oi. Locul târlei încă se cunoaște - în marginea sălii de așteptare acolo unde, acum, e  sediul unei farmacii.

Fostul șef de gară nu are încredere în viitor: „Ați citit contractul? Eu l-am citit. În prima fază au alocați una sută milioane euro. Nu o să le ajungă nici de semințe. Viaductul lui Ceaușescu o să-l dea jos. Hm! Cred că o să-l bombardeze, altfel nu văd cum. Gara o dărâmă, clădirile le șterg de pe fața pământului, fură calea ferată și, gata, s-au terminat banii! Și peste doi ani îi dă drumu la circulație de la Vidra la Comana cu montăin ruj (omul se referă la caruselul montagnes russes) la Grădiștea. Ca să nu mai aibă cap de linie. Așa înțeleg eu din ce scrie acolo”.

Proximitate în gara fantomă

De la Grădiștea, trenul de Progresul ajungea prima dată la Vidra. Acum, pe porțiunea de linie ferată dai de tot felul de surprize. Șinele atârnă, terasamentul s-a surpat. În unele locuri e săpat, bucăți de fier lipsesc. Un cuib de câini s-a montat într-un desiș tocmai lângă drumul spre balastieră. Sunt gunoaie grele, nisip aruncat de vânt pe care au înflorit macii și peste linie a răsărit… o stradă. Pe hartă arată trecere peste calea ferată, semnalizată. În realitate, pe vreo zece metri, calea ferată istorică a dispărut sub drumul călărit de basculante și betoniere. Nimeni nu e sigur dacă liniile sunt îngropate ori topite, de mult, pe la vreun REMAT. Nici măcar muncitorii de la balastieră ce privesc chiorâș aparatul de fotografiat nu au vreun răspuns.

La Vidra, puțini știu de gară. O pot localiza – că-i pe strada Gării –, dar nu știu să mai stea în picioare. Doar bețivii satului o cunosc bine: în dosul stației  a crescut o cârciumă, iar peronul e loc tocmai bun când se înfundă WC-ul locantei. Gara din Vidra e aidoma celei din Grădiștea. Pereții s-au sfoiegit, curg către rambleul tocat. Linia pare bună dinspre București, în fața peronului trece curat, dar înspre Giurgiu se înfundă într-o mică pădurice crescută anapoda. După desiș, unul și-a prelungit curtea cu dâră de beton turnat între linii. Poarta e la nici o palmă de calea ferată: „Nu mi-e frică, tată, n-are ce să-mi demoleze”, zice un balaoacheș cu cămașă alb-înflorată și pirandă lângă el, călare pe resturile barierei – „pe aici trece trenu’ cu suta și douj’ la oră. Nu-i problemă”. Femeia mormăie ceva, bărbatul o repede pe blat: „Taci, fă, nu vezi că ăsta-i prost? Că n-o să treacă niciun tren p-aci”.

Înspre gară se vede un bec clipocind alb în dreptul postului de Poliție TF. Biroul e închis cu cheia și are grilaj. În geamul aproape mătuit, abia prins în tocul de lemn crăpat de vechi și lins de soare e pus un afiș: „După ce te fură somnul, te poate fura și «domnul»”. Campanie de prevenire a furturilor inițiată de Poliția Română, cică. E și un program de audiențe. În cap de listă, cu program aferent, e ministrul Vela. 

Sintești – comuna tip Bermude

Următoarea stație spre Progresul ar fi fost Sintești. În comuna cunoscută după apetitul ei pentru feroase și neferoase, te aștepți ca linia să nu mai existe. Și nu mai există. Nici linia, nici gara!

Linia secundară nu mai e deloc, „originala” nu se vede (poate din cauza maldărelor de gunoaie), iar vechea gară a fost, cică, luată cu japca. Acum ceva ani s-au instalat acolo două familii de „proveniți”. O mătușă știe bine povestea: „Ehei, când mergea trenu’... Acolo stătea omul ăla de vindea bilete. Acum au venit proveniții. Mai cu băutura, mai cu alea. Au și copii. Da nu știu cum au intrat acolo”.

Acum, o manea mângâie niște trențe uscate la soare pe o frânghie trasă între ușa fostei halte și un coteț de găini. O stivă de lemne e acolo unde ar fi trebuit să se vadă peronul, iar în colțul casei a fost cocoțată o parabolică. Cam pe unde bătea odinioară semaforul pentru mecanicul de locomotivă. Cu iz de gară au mai rămas niște cauciucuri – vopsite cu alb – în mijlocul cărora s-a plantat ceva. Ori flori, ori pătlăgele. De sus, de pe un stâlp, o barză privește cum femeia care locuiește în haltă își duce cu grabă, înăuntru, liota de puradei. Duhnește a mizerie stătută.  Ce a mai rămas din istorie se topește sub clisa de gunoi.

Mai departe e Jilava. Linia trece pe lângă pușcărie, a rămas, oareșicum, în regulă. La gara din marginea Capitalei, lucrurile merg bine. La fel și locomotiva - atașată la un set de vagoane cisternă - în care nu e nimeni. Motorul toarce cuminte, garnitura așteaptă echipa de mecanici. Care apare de după un boschet, pe unde-i cărarea spre „barul de zi”. Cu cafeaua în ceștile de plastic, mecanicii sunt joviali – au venit de la Pitești, via Chitila. Jilava deservește un operator privat care aduce carburant și-l toarnă în rezervoarele mari din preajma gării. În stație ar trebui să fie un impiegat. Dar doar pe timp de zi. La fel merge treaba cu resursele umane și la gara Progresul.

Înapoi în viitor

Gara București–Progresul parcă ar face parte dintr-o buclă în timp. Dinspre șoseaua Giurgiului, la ieșire, se face o stradă la stânga. De acolo se văd rămășițele. În intersecție era, înainte, o barieră. Aici se termina și Bucureștiul și benzina celor care mergeau să facă coadă la PECO-ul din Jilava. Acum, trecerea de cale ferată e netezită de asfaltul nou, e un sens giratoriu, au apărut alte două benzinării.  Autobuzele au cap de linie chiar în spatele gării. Din Mercedesul Citaro sari pe peron, în anii ’70. Prima dată vezi băncile. De lemn, pe model interbelic. Contrastează prost cu panourile pătrate albastre de prin ’90 care arată unde-i casa de bilete sau sala de așteptare. Ambele sunt zăvorâte. Deschisă e doar o cămăruță unde, la un birou, stă o femeie. E, poate, impiegatul - un pic mirat de apariția unei făpturi în spațiul său. Biroul e din lemn, cu urme adânci de timp, în spate e o sobă veche, țărănească, iar pe peretele galben e pusă o tablă pe care e scris cu cretă. Ca odinioară. Un țol întins pe o banchetă dă aiurea cu fotoliu de director – singurul obiecte mai modern – pe care e tolănit impiegatul. Afară, trecutul se vede și mai bine: șinele vechi sunt acoperite cu un lan de iarbă, iar printre scaieți se vede un schimbător de macaz așa cum apare în filmele de epocă. „Gara merge”, zice femeia... „și? Și atât!”.

Pe rupturile de șină care legau odată Progresul de zonele industriale trece un camion. E nou, lucește. Gara e cenușie, linia nu se vede. Rămâne ca într-o ceață uitată de timp.