Se pune firesc întrebarea, de ce nu este denumită oficial această prestație de pensie ca fiind una ocupațională, ca beneficiu al muncii, din moment ce ea este una noncontributorie? Răspunsul nu este decât unul singur, și anume că s-a perpetuat situația moștenită de la fostul regim, care a acordat recompensă pentru munca depusă în sectorul public doar celor din sistemele de forță, nu și funcționarilor publici și altor salariați cum ar fi cei din sănătate, învățământ, cercetare etc. Deci pensia ocupațională continuă să se acorde în condiții discriminatorii și cu foarte puțină transparență doar unor categorii de angajați ai statului, în timp ce în țările dezvoltate aceasta este practicată în plus față de sistemul public general de pensii, și nu în locul acestuia, ca în România.”
Chiar așa, de ce în special „sistemele de forță” sunt ocrotite cu indemnizații speciale? Oare nu există și profesori universitari, medici, inovatori și inventatori cărora să le fie patria recunoscătoare? Ce ar putea să arate acest lucru, că România e un stat capturat de „sistemele de forță”?
Citatul de mai sus provine dintr-un studiu care nu-i chiar de dată recentă. E unul realizat în 2007 de către Laurian Lungu, Ioan Mărginean și Marian Preda. De unde s-ar putea vedea că „noutățile” în dezbatere sunt vechi de trei cincinale. Ce ar arăta acest lucru? Că atât de mult s-a opus statul captiv reformei și nici în momentul de față nu dorește să o realizeze, doar se preface?
Și totuși discuțiile nu ar trebui să se rezume la pensiile speciale, ci la întregul sistem, care generează un deficit aproape cât întreaga limită permisă de Tratatul de la Maastricht. În asemenea condiții, cum poate statul „militar” să asigure și pensii, și un buget de 2,5% din PIB pentru Apărare? Vrea să ajungă la un nivel al datoriei publice nefinanțabil, precum au pățit țările din America Latină dominate de junte?
Pare că „sistemele de forță” sunt mai importante decât cele care generează dezvoltare ca să-i apere pe politicieni de nemulțumirile ce apar „democratic”, astfel încât deși majoritatea covârșitoare a românilor se opune pensiilor speciale nu li se dă satisfacție. Ocazie cu care poate ar fi bine să pomenim de „păcatele originare” de care se face vinovat politicul cu ajutorul studiului citat.
Excedentar la începutul anilor ’90, banii din fondul de pensii au fost folosiți pentru alte cheltuieli ale guvernului și returnați ulterior cu dobândă real negativă pe fondul inflației galopante din acea perioadă. Rata mică de colectare a contribuțiilor (adesea sub 80%) și practica de ștergere de către executiv a datoriilor perpetue ale companiilor publice - în special ale regiilor autonome - au subțiat grav veniturile bugetului de pensii.
De asemenea, pensionările anticipate au mărit artificial numărul de beneficiari și au transformat bugetul de pensii într-un fond de compensare a disfuncționalităților din sistemul de protecție socială. Includerea pentru o lungă perioadă a pensionarilor din agricultură care nu au plătit contribuții la fondul de pensii printre beneficiarii plăților CNPAS, chiar dacă a fost parțial compensat de la Buget, a diminuat beneficiile pensionarilor. S-a ajuns la o vârstă medie reală de pensionare de 52-53 de ani în anii 2001-2003, alcătuită din media vârstelor medii reale de pensionare de 50-51 de ani la femei și 54 de ani la bărbați.
Numărul de pensionari a crescut de la 3,5 milioane în 1990 la un maximum de 6,2 milioane în 2002. În timp ce numărul de salariați s-a înjumătățit, de la 8,2 milioane în 1990.
Sistemele de pensii MapN, MAI, SRI și ale celorlalte servicii secrete sunt de obicei ignorate de statisticile oficiale, menționa studiul. Gestionate separat de instituțiile în care au lucrat beneficiarii, aceste sisteme refuzau să comunice la momentul elaborării cercetării date statistice care să permită o analiză relevantă. Faptul că și ultimul proiect de lege legat de pensiile speciale și aflat în dezbaterea Parlamentului - necesar atragerii fondurilor din PNRR - ridică semne de întrebare privind impactul bugetar, pare că această practică ar continua.
La momentul elaborării studiului, Laurian Lungu aprecia că statul trebuie să rămână doar o plasă de siguranță, iar grosul pensiilor să-l asigure sistemul privat. Actualul sistem de pensii (în flux) este incapabil să conserve sau să majoreze valoarea pensiei raportate la salariul mediu brut. Statul nu prea are cum să acumuleze. Ia banii azi de la un salariat și îi dă mâine unui pensionar. În schimb, în sistemul de pensii bazat pe conturi generaționale (fiecare pentru el) salariatul știe exact cât a cotizat și cât va primi la sfârșitul perioadei active - evident, în funcție de rata de rentabilitate a investiției. Dacă speranța de viață crește, nu are importanță, pentru că fondurile de pensii investesc, iar pentru acești bani primesc dobânzi. Odată cu implementarea sistemului privat de pensii, economia subterană are mari șanse să iasă la suprafață pentru că asiguratul este motivat. Simte că banii pe care îi dă sunt în folosul său.