„Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, care ştiu dureros ce e suta de lei” şi „Sărut-mâna, tatăl meu, sărut-mâna, mama mea, eu sunt cel ce va urma”! Se înnodau lacrimile pe obrazul lui Adrian Păunescu, în emisiunea mea de la Antena 1, când a povestit o întâmplare tulburătoare din perioada în care era în ultima clasă de liceu, la „Zoia Kosmodemianskaia”, nume rusificat al celebrei „Şcoli Centrale” de la Grădina Icoanei.
„Am ciocănit la uşa directoarei, profesoara de română, şi i-am zis: „Știu că o să mă daţi afară din liceu, aşa vă impun regulile, astă-noapte securitatea l-a arestat pe tata, pentru vederile lui liberale”. Directoarea a amuţit, se freca pe frunte şi îngâna: „Adriane, Adriane”. Apoi, mi-a spus să revin peste două zile. M-am prezentat şi inimoasa de directoare mi-a zis şoptit: „Adriane, m-am sfătuit cu câţiva profesori şi am hotărât să te ascundem, să te păstrăm în liceu. Am dat fiecare profesor câţiva bănişori şi ţi-am cumpărat o cartelă de masă la cantina şcolii!”.
Detractorii, plesnind de invidie, ştiu că învăţătorul Costică Păunescu a făcut puşcărie în perioada bolşevizării pentru concepţii anticomuniste, că Adrian Păunescu a avut curajul să scrie versuri vitriolante la adresa activiştilor de partid „Analfabeţii” şi „Pielea ursului din pădure”? Adrian Păunescu deborda de energie, somnul era pentru el o pierdere de timp, fura doar câteva ore de somn. După ce se încheiau spectacolele Cenaclului Flacăra, mii de spectatori nu-l lăsau să părăsească scena nici la 2-3 noaptea. Adrian Păunescu simţea aripa muzei.
După un spectacol, în miez de noapte, Poetul zice: „Andrei, vino cu o hârtie şi un pix” şi dictează din prima „Rugă pentru părinţi”: „Enigmatici şi cuminţi, împlinindu-şi rostul lor, lângă noi se sting şi mor dragii noştri, dragi părinţi”. „Unde e Hruşcă?”. Deja maramureşeanul aţipise, dar Păunescu tuna: „Compune acum o melodie pentru poezia asta despre părinţi!”. Jumătate adormit, Hruşcă inventează totuşi o melodie frumoasă.
Poetul porunceşte: „S-o imprimăm acum, nu mai amânăm pe mâine, Hruşcă, ce-i în mână nu-i minciună!”. Cântecul ajunge pe casetă când deja mijeau zorile. A doua zi, coboară din camera de hotel Ştefan Hruşcă, alb la faţă: „Ce mă fac, am uitat cântecul!”. Râde Adrian Păunescu: „Andrei, pune-i caseta imprimată azi noapte!”. „Cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi”!