„Descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni, om de drept cu studii universitare temeinice la Bonn (după cursuri primare la Berlin), acest spirit clasic cultivat, dar de un dogmatism (prea) rigid, a fost nu doar unul dintre liderii-fondatori ai «Junimii» (prima reuniune oficială a grupării ar fi fost prilejuită de traducerea sa din piesa Macbeth a lui Shakespeare), ci și liderul junimismului politic și al «noului» conservatorism aferent”, aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat în rama unui portret schițat lui Petre P. Carp.
Lider al Partidului Conservator
Facem loc, în continuare, crochiului: „Deputat, senator, ministru (în special de Externe, dar nu numai), cu o carieră diplomatică bogată, francmason notoriu din 1867, prim-ministru de două ori abia după 1900, când devine și lider al Partidului Conservator, Petre P. Carp rămâne un filogerman intratabil inclusiv după 1914, favorabil Puterilor Centrale din antirusism visceral; omul politic era definit de un principialism inflexibil, în care admiratorii au văzut semnul caracterului, iar adversarii - pe acela al inadecvării. A fost şi un strălucit orator parlamentar, în ciuda vocii sale «cu cioburi de sticlă în gât» (discursurile sale sunt comparabile, la noi, doar cu cele ale lui Titu Maiorescu și Mihail Kogălniceanu”.
A inițiat „Era nouă”
Mai departe: „Carp a lansat, în disperare de cauză, formula «România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de oameni de stat». Adevărul e că opțiunea sa geostrategică fusese la fel de onestă în datele ei ca și cea a antantiștilor, doar că vântul istoriei a bătut finalmente din altă parte (Carp a avut și un fiu mort pe front). Ideologia sa conservatoare capătă accente reformiste în programul «Era nouă» din 1881, cu o atitudine favorabilă evreilor și capitalului internațional într-o epocă dominată de protecționism și antisemitism economic”.
Anchetat pentru colaboraționism
Ultimele comentarii cernatiene: „Scrierile sale critico-literare, comentate de Eugen Lovinescu în broșura monografică din 1942, sunt puține. Deși scrise cu rigoare silogistică și nerv polemic, ele ratează prin partizanatul orb la meritele adversarilor. Eșecul literar timpuriu, marcat de falimentul concepției clasice, va fi urmat la sfârșitul vieții de cel politic, prin ieșirea definitivă din scenă a vechilor conservatori. Puternica sa personalitate publică a rămas însă un reper istoric autoritar”. Petre P. Carp și-a sfârșit zilele octogenar, la moșia sa de pe Prut, anchetat de procurori pentru colaboraționism cu ocupantul.
Gică Contra al Consiliilor de Coroană de la Sinaia
Istoria i-a dat dreptate rusofobului Petre P. Carp (iar în context nu intră anexarea politică și economică a României după 1945 ori alte intervenții ulterioare). După cum sesiza sociologul Sorin L. Damean (într-un articol găzduit de Dilema Veche) temerile boierului de la Țibănești față de politica înșelătoare a vecinului de la Răsărit s-au adeverit încă de la finalul războiului nostru de independență (1877-1878), când Rusia țaristă a anexat (din nou) sudul Basarabiei: „Aceasta ne explică, de altfel, poziția intransigentă a lui Carp față de perspectiva unei potențiale alianțe cu Imperiul moscovit după izbucnirea Primului Război Mondial”.
„Izbânda slavismului ar fi moartea noastră”
Detaliat? „Regele Carol I convocase un Consiliu de Coroană la Sinaia (3 august 1914), pentru a se sfătui cu cei mai importanți oameni politici (guvernanți, foști miniștri și prim-miniștri, președinții celor două Camere) în privința atitudinii României. Potrivit argumentației regelui, în virtutea tratatului de alianță cu Puterile Centrale (reînnoit în anul 1913) și mizând pe forța lor militară, îndeosebi a Germaniei, statul român trebuia să intre în război alături de aliații săi, urmând ca la încheierea păcii să primim înapoi Basarabia”. Și? „Toți oamenii politici s-au pronunțat pentru neutralitate, cu excepția lui P.P. Carp, care, cu o elocvență admirabilă, împărtășea întru totul opinia regelui. Așadar, în opinia sa, se impunea intrarea imediată a României în război alături de Puterile Centrale, întrucât «izbânda slavismului ar fi moartea noastră»”.
A ratat „clipa astrală”
„O atitudine și mai energică a lui Carp - adăuga profesorul Sorin L. Damean - se va înregistra în timpul celui de-al doilea Consiliu de Coroană din 14 august 1916, când Regele Ferdinand I îi va anunța pe participanți că, împreună cu Guvernul său, prezidat de Ion I.C. Brătianu, a luat hotărârea de a intra în război alături de Antanta (compusă din Franța, Rusia și Marea Britanie, la care, din 1915, se adăugase Italia), aliații recunoscând dreptul provinciilor românești aflate sub dominația Imperiului Austro-Ungar (Transilvania, Banatul, Bucovina) de a se uni cu patria-mamă”.
Căderea
Reacția moșierului de la Țibănești? „Și mai tăios decât în precedentul Consiliu, P.P. Carp a expus din nou pericolul slavismului, evidențiind greșeala pe care o face România alăturându-se Antantei. Mai mult decât atât, îi declara deschis Regelui că își va trimite la război toți cei trei fii ai săi, dar se va ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă «căci numai astfel România va putea să fie scăpată!»”. Desfășurarea evenimentelor l-a contrazis însă pe Carp. „Îi va fi dat să fie martorul încheierii războiului și triumfului statului român reîntregit. Carp rămăsese în partea de țară ocupată de inamici, la București, considerând că România nu mai putea fi salvată decât prin mari sacrificii materiale și teritoriale, inclusiv prin înlăturarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Anul 1918 avea să fie «clipa astrală» a românilor, când Basarabia, Bucovina și Transilvania, prin propria lor voință, se uneau cu Vechiul Regat. În asemenea circumstanțe, octogenarul om politic avea să afirme: «România are atâta noroc, încât nici nu are nevoie de oameni de stat»”.
I-a săpat groapa lui Cuza
În cursul anului 1865, Petre P. Carp intră în sistemul administrativ, fiind numit de Cuza Vodă în funcția de auditor, fără leafă, la proaspătul înființat Consiliu de Stat. Cu toate acestea, în scurt timp avea să îmbrățișeze idealurile conspiratorilor ce-l vor detrona pe domnitor pentru a aduce un prinț străin la Tronul României. Poate tocmai de aceea va fi numit secretar intim, tot fără leafă, al Locotenenței domnești din 11 februarie 1866, activitate care coincide, în viața sa privată, cu mutarea la București.
Ambasador abil la Viena
Petre P. Carp și-a demonstrat calitățile în diplomație, ca agent la Viena (martie 1871-martie 1872) și Roma (aprilie-octombrie 1873). „Cea mai importantă, la nivel diplomatic, avea să fie numirea sa oficială în calitate de ministru plenipotențiar și trimis extraordinar al României la Viena (noiembrie 1882-octombrie 1884), prilej cu care a demonstrat reale calități de negociator, atât în «problema Dunării», cât și în ceea ce privește încheierea, în octombrie 1883, a unui acord al României cu Austro-Ungaria, sub forma unui tratat cu caracter defensiv, la care a aderat imediat Germania și, ulterior, Italia (în 1888). Respectiva alianță va garanta securitatea granițelor României și va sta la baza politicii externe românești timp de peste trei decenii”, mai semnala profesorul Sorin L. Damean.
186 de ani se vor împlini pe 29 iunie 2023 de la nașterea lui Petre P. Carp; și 104 ani au trecut de la moartea sa (19 iunie)
„Petre P. Carp rămâne un filogerman intratabil inclusiv după 1914, favorabil Puterilor Centrale din antirusism visceral”, Paul Cernat, istoric literar
„România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de oameni de stat”, Petre P. Carp
„Omul politic Petre P. Carp era definit de un principialism inflexibil, în care admiratorii au văzut semnul caracterului, iar adversarii - pe acela al inadecvării”, Paul Cernat, istoric literar