Nu pentru că sunt cei mai periculoși, ci pentru că sunt cei mai ușor de urât. Nu se pot apăra. Nu au lobby. Nu inspiră simpatie. În limbajul marxist clasic, acest rest social poartă un nume rece și disprețuitor: lumpenproletariat. O masă incapabilă de disciplină ideologică, ușor de corupt și inutilă pentru proiectul revoluționar. Nu motor al istoriei, ci zgură. Tocmai de aceea, perfect sacrificabil în numele unui bine mai mare.
Walter Block mută reflectorul exact pe acest reziduu. Prostituata. Cămătarul. Proxenetul. Spărgătorul de grevă. Patronul lipsit de empatie. Producătorul de bunuri ieftine. Omul care aruncă gunoiul pe jos. Personaje pe care discursul public nu le tratează ca pe actori economici sau ca pe indivizi cu opțiuni limitate, ci ca pe deviații morale. Vinovați prin definiție. Utili pentru liniștirea conștiinței colective. Dacă marxismul îi suspectează de lipsă de conștiință revoluționară, moralismul contemporan le aruncă în cârcă ceva mai grav: lipsa de virtute. Chiar dacă eticheta funcționează ca o scurtătură intelectuală: scapă societatea de obligația de a înțelege.
Block nu susține că aceste activități sunt frumoase, nobile sau exemplare. Spune ceva mult mai incomod: că, în foarte multe cazuri, ele sunt schimburi voluntare între adulți responsabili. Aici apare distincția pe care discursul public o evită sistematic: între comportamente care produc o vătămare concretă, identificabilă asupra altora, și comportamente care provoacă doar dezgust, disconfort sau indignare morală, ca un eventual miros urât. Block arată că multe dintre profesiile și practicile stigmatizate nu produc, în mod direct, prejudicii reale asupra unor terți. Ele deranjează, irită sau ofensează gustul moral dominant, dar nu încalcă drepturi. O societate care confundă repulsia personală cu încălcarea drepturilor ajunge să trateze dezaprobarea colectivă drept argument suficient pentru intervenție, preferă să pună etichete, în loc să se întrebe ce vătămare concretă apare și produce, astfel, politici proaste, costisitoare și profund ipocrite — exact funcția istorică a lumpenului: un grup asupra căruia poți proiecta eșecul sistemului fără să pui sub semnul întrebării regulile jocului.
Un exemplu banal, dar revelator este mizeria. În spațiul privat, nimeni nu se scandalizează.
Restaurantele, stadioanele, cinematografele știu că oamenii murdăresc. Costul curățeniei este inclus în preț. Clientul nu e mustrat. El plătește pentru experiență.
În spațiul public, aceeași activitate devine problemă morală. Nu pentru că ar fi diferită în esență, ci pentru că aici nu există prețuri, contracte sau feedback real. Statul nu știe să ajusteze fin. El interzice sau tolerează. Moralizează sau abandonează. Nu din răutate, ci din incapacitate structurală. Iar cei care „încalcă norma” sunt imediat retrogradați simbolic: nu cetățeni cu preferințe, ci indivizi needucați, iresponsabili, indezirabili. Acolo unde nu există preț, apare predica. Nu coordonare, ci vinovăție.
Rigiditatea nu este un accident administrativ. Este efectul direct al lipsei mecanismelor de ajustare. Fără criterii de cost și responsabilitate, totul devine binar: curat sau murdar, permis sau interzis, vinovat sau inocent. Spațiul gri — exact spațiul în care trăiesc cei etichetați drept lumpen — dispare din analiză.
Statul nu poate ajusta marginal. El operează cu reguli generale și sancțiuni brute. De aceea, orice abatere devine simbolică. Nu o problemă de gestionat, ci un viciu de eradicat.
De aici apar falsele dileme morale: „copiii înaintea câinilor”, „ordine sau haos”, „zero toleranță sau nepăsare”. Nimeni nu mai discută despre soluții locale, delimitări, costuri asumate. Nimeni nu se întreabă dacă problema reală nu este comportamentul în sine, ci administrarea colectivă a unui bun care nu aparține nimănui în mod concret.
Aceeași logică se regăsește în mitul „învechirii planificate”. Se presupune că producătorii fabrică intenționat bunuri proaste pentru a forța consumul. Block arată că, într-o economie concurențială, această strategie nu rezistă. Consumatorii compară, aleg, penalizează. Reputația costă. Cine produce constant marfă proastă pierde clienți și, în cele din urmă, dispare.
Chiar și acolo unde producătorii ar încerca să coordoneze o scădere artificială a calității, stimulentele interne ar rupe rapid orice cartel: fiecare are interesul să trișeze oferind ceva mai bun. Concurența, inclusiv cea externă, disciplinează fără moralizare.
Diferențele de calitate nu sunt risipă, ci expresia preferințelor. Anvelopele, farfuriile de carton, hainele ieftine nu sunt conspirații, ci opțiuni. Unii aleg cost inițial mic și durată scurtă, alții aleg durabilitate și preț mai mare. Economia răspunde. Resursele rare se ajustează prin prețuri, substituție și reciclare. Nu prin predici.
Chiar și în scenarii extreme, în care resursele se diminuează treptat, adaptarea nu este blocată de piață, ci facilitată de ea. Istoria umană este o succesiune de tranziții energetice și tehnologice. Frica paralizantă și conservarea rigidă nu salvează nimic; ele doar îngheață capacitatea de a învăța și de a inova.
În ultimă instanță, aproape toate sursele de energie sunt derivate din soare. Problema nu este epuizarea, ci capacitatea instituțională de a permite tranziția. Panica morală blochează exact mecanismele care ar face adaptarea posibilă.
Aceeași rigiditate apare în obsesia de a „corecta” moral societatea. De a elimina comportamente considerate indezirabile nu pentru că produc vătămări reale, ci pentru că provoacă repulsie. Aici intervine tentația binelui cu forța.
Dorința de a elimina comportamentele indezirabile nu este neutră moral. Ea presupune o ierarhie a gusturilor și o autoritate care decide ce este acceptabil. În acest punct, morala încetează să mai fie personală și devine administrativă.
Ioan Gură de Aur formulează acest principiu cu o claritate pe care politicile moderne o ignoră constant:
„Nouă, creștinilor, mai mult decât oricărui om, nu ne este îngăduit să îndreptăm pe oamenii păcătoși cu sila… nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere… Dumnezeu nu încununează pe cei ce se depărtează cu sila de rău, ci pe cei care se depărtează de bunăvoie.”
Arhiepiscopul Constantinopolului arată limpede că amenzile și pedepsele pot, cel mult, să forțeze obediența, dar nu țin loc de înțelegere morală.
Este un avertisment moral, nu economic. Virtutea impusă nu este virtute. Renunțarea constrânsă nu este moralitate. Responsabilitatea începe acolo unde există libertate reală de alegere.
O anecdotă celebră, reluată frecvent în literatura economică și regăsită la Block, surprinde această ipocrizie morală. Un bărbat îi propune unei femei considerate „virtuoase” să se culce cu el pentru 100.000 de dolari. Ea ezită, apoi acceptă, justificând că banii ar putea servi unor cauze bune. Atunci bărbatul întreabă: „Dar pentru 20 de dolari?” Indignată, ea răspunde: „Cum îndrăznești?” Replica lui este tăioasă: „Am stabilit deja ce fel de femeie ești. Acum încercăm să stabilim prețul.”
Povestea nu relativizează binele și răul. Ea arată că indignarea publică este adesea selectivă și dependentă de contextul material. Nu actul șochează, ci transparența tranzacției.
Confuzia dintre dezgust și vătămare este, poate, cea mai persistentă eroare a politicilor morale moderne. Ea produce legi simbolice, sancțiuni ineficiente și o nevoie permanentă de țapi ispășitori.
Publicul preferă să nu vadă această nuanță. Vede doar stigmatul. Exact mecanismul pe care Block îl demontează: confuzia dintre repulsia personală și analiza rațională a vătămării.
Poate că problema reală nu sunt cei indezirabili. Poate că problema este nevoia noastră constantă de a-i produce. De a crea, periodic, un lumpen moral asupra căruia să descărcăm frustrările, contradicțiile și eșecurile instituționale.
În această lumină, apărarea celor disprețuiți nu este cinism. Este luciditate. Și, poate, o formă rară de modestie morală.