Mai ales ale echipei Singureni de lângă Giurgiu, cu care Rapid a disputat barajul pentru intrarea din Liga a IV-a în Liga a III-a, aşa de larg au deschis porţile atacanţii Rapidului, încât au înghesuit în plasa contracandidatei în total 17 goluri . Rapidul era cu acte şi ştampile în Liga a III-a, după ce retezase visurile echipei militare Steaua cu Lăcătuş pe post de strateg. Tresălta şi Podul Grant, de peluzele stadionului ce să mai vorbim, peste 10.000 de fani îmbrăcaţi în culoarea vişinatei sorbite în curţile cu boltă de viţă din curţile vechi ale Giuleştiului scandau numele Rapidului. Bubuia din mii de piepturi imnul Rapidului, pe versurile simţite ale lui Adrian Păunescu: “Suntem peste tot acasă, porţile ni se deschid, nu-i echipă mai frumoasă şi iubită ca Rapid!”.
Peste trista construcţie dintre războaie a stadionului din Giuleşti se aşternuse o dezamăgire ca o cocleală când clubul de lângă macazele trenurilor se înecase în insolvenţe, în falimente. Nu mai aveau răsuflare actele, dar starea de spirit vioaie şi neadormită din Giuleşti abia aştepta ridicarea din morţi a echipei pentru a porni asaltul spre prima divizie unde-i e locul. Zburdau pe teren cei consideraţi ruginiţi, sentimentalul şi simpaticul Daniel Nicolae, Maftei, Voicu, pe banca şefilor Pancu mai să-şi muşte ghipsul de la braţul fracturat. Tribunele erau în delir în faţa carnavalului de goluri, deveniseră blânde peluzele şi la tentativele de fente a la Neymar eşuate de primarul burtos şi chel al Singureniului. Înainte de meciul triumfător al Rapidului, împroprietărit acum şi cu nume, şi cu palmares, şi cu stemă, au alergat cu gâfâieli, dar multă iubire, vechii idoli de Giuleşti, echipa veche şi internaţionalii proveniţi de lângă şinele de cale ferată. Peste tot şi toate plutea statura de namilă tuciurie a lui Tamango, dar şi năzdrăvăniile făcute de Rică Răducanu pe teren. Unde el, portarul, a fost fluierat în ofsaid în careul advers, unde făcea jonglerii cu mingea, încât antrenorul Columbiei a strigat “l-aş împuşca dacă ar juca la mine în echipă!”. Bancurile lui Rică sunt înfipte în pământul Giuleştiului ca blocurile din cartier. Povestea Tamango că, apărând moda cu mănuşi la volan, s-a dus la un magazin de auto şi i-a cerut vânzătoarei mlădioase o pereche de mănuşi pentru şofat. Frumuşica l-a întrebat: “Ce număr?”. Şi Rică a răspuns: ”2-B-433”.