Într-o Conferinţă de presă cu sala arhiplină, care a marcat şi deschiderea oficială a celei de a 58-a ediţii a Bienalei, Preşedintele Paolo Baratta, împreună cu foarte emoţionatul Ralph Rugoff, au dezvăluit Premiile Bienalei.
Deja anunţatul Leul de Aur pentru Carieră i-a fost acordat lui Jimmie Durham (Washington, Arkansas, 1940). Artistul continuă să se distingă graţie unei poetici care uneşte o cercetare profundă a materiei cu o reflecţie socială şi politică caracterizată printr-o ironie responsabilă.
Într-un interviu artistul mărturisea: “Aceasta este a şasea mea Bienală. Trebuie să fii «jucăuş», dar să faci un joc serios. Nu există niciun scriitor mai jucăuş decât Calvino, dar aceasta nu îl face mai puţin serios şi plin de energie. Trebuie să aşteptăm acelaşi lucru de la o Bienală (…) Totuşi, unii artişti îmi transmit întotdeauna ceva, de la Maria Thereza Alves la David Hammons sau la mai tânăra Elisa Strinna… Inamicul nostru este prostia, care face parte integrantă din fiinţa umană, şi înfruntarea ei înseamnă folosirea inteligenţei (…) Cred că totul depinde de faptul că suntem primate, maimuţe, şi cunoaşterea lumii ne parvine prin corp. În momentul în care am despărţit intelectul de corp, ne-am simţi bizar şi atunci am dori să ne întoarcem în corpurile noastre, pentru că nu mai avem încredere numai în intelect. Dacă aducem împreună creierul şi mâinile noastre, nu este uşor să minţim. Dimpotrivă, este uşor dacă separi mâinile de creier. Nu mai ştim nimic despre adevăr, dar, din punctul meu de vedere, reuşim întotdeauna să recunoaştem minciuna. Şi astăzi există o mulţime de minciuni în lumea artei…”
Juriul, compus din Stephanie Rosenthal, Cristiana Collu, Dafne Ayas, Sunjung Kim, Hamza Walker, a conferit o Menţiune Specială Teresei Margolles pentru opera sa dedicată temei narcoticelor în Mexic şi efectelor lor asupra femeilor.
Şi tot o menţiune specială a obţinut şi Otobong Nkanga, aflată şi ea în prima linie a abordării unor teme asemănătoare.
Leul de Aur, înmânat de guvernatorul Luca Zaia, i-a revenit lui Arthur Jafa pentru filmul The White Album, o cercetare pe tema rasială, critică şi polemică totodată, dar care, potrivit juriului vorbeşte şi despre dragoste. Juriul a considerat că filmul semnat de artist investighează perfect tema rasială, fiind, în acelaşi timp poveste, poezie şi portret.
Jafa este prezent cu această peliculă la Pavilionul Central din Giardini, dar există la Giardini şi două mari sculpturi ale sale, într-o formă de roată cu scări, opere care, de asemenea, nu trebuie ratate.
Leul de Argint a fost cucerit de Haris Epaminonda pentru instalaţiile sale, aflate la Arsenale şi în Giardini, declarat de juriu şi cel mai promiţător tânăr artist al Bienalei. Cipriotul Epaminonda, în realitate, nu mai este un artist pe cale de afirmare şi nici unul foarte tânăr, la cei aproape 40 de ani ai săi. Juriul a fost însă captivat de extrema eleganţă compoziţională şi de asamblajele ce caracterizează instalaţiile lui, “care unesc într-o construcţie atentă imagini, obiecte, text, forme şi culori… pline de forţă şi flexibile în acelaşi timp”.
Un alt Leu de Aur a mers către Pavilionul Lituaniei, considerat cea mai bună participare naţională, aşa cum, de altfel, se şi pronosticase. Pavilionul are un spaţiu interior amenajat ca o plajă, cu performeri la scăldat, ce intonează cântece şi litanii cu conţinuturi banale sau personale, ori dialoguri cotidiene, lungiţi pe şezlonguri sub umbrele, cu publicul care îi poate privi de la un balcon de sus “din punctul de vedere al soarelui”.
Pentru al doilea an consecutiv, Leul de Aur pentru participare naţională s-a îndreptat către un performance, care se va derula în lunile următoare numai o zi pe săptămâna, sâmbăta. Pavilionul a fost foarte elogiat de critică şi de presă datorită intervenţiei echipei creatoare feminine, formate din Rugilè Barzdziukaitè (regizor şi cineast), scriitoarea Vaiva Grainylè, artista Lina Lapelyte. Sun & Sea (Marină), titlul i se datorează italiencei Lucia Pietroiusti.
După părerea Juriului, este cel mai bun pavilion, prin capacitatea proiectului de a interacţiona cu oraşul şi prin profunzimea acţiunii performerilor şi conţinuturilor vehiculate. Juriul a fost interest şi de “originalitatea folosirii spaţiului expoziţional, în care este montată o opera brechtiană”. El este amplasat într-o zonă “ascunsă”, populară, departe de fluxurile turistice, pe străzile dificil de urmat ale Sestiere di Castello.
Legat de relaţia cu oraşul, juriul a invocat şi faptul că pavilionul a permis deschiderea pentru public, pentru prima dată, a spaţiilor aflate în proprietatea Marinei Militare, care sunt întotdeauna închise, precum şi faptul că realizarea catalogului s-a datorat în întregime creatorilor locali.
Nu este, de altfel, pentru prima dată când cele trei artiste propun un proiect de mare impact, ele dând viaţă, în 2013, operetei Have a God Day!, în care 10 casieri dintr-un supermarket cântau în faţa publicului fraze care sunt repetate mecanic de clienţi în fiecare zi. O creaţie de 55 de minute, prezentată mai ales în teatre şi festivaluri şi fiind multipremiată.
Recunoaşterea de la Bienală înseamnă şi un moment deosebit de fericit pentru Lituania, o ţară mică ce mizează totul, atât pe plan naţional cât şi internaţional, pe creativitate, pe noile tehnologii, pe tineri. Şi rezultatele se văd. Lituania nu se dezminte, se poate lăuda şi cu artistul cel mai tânăr (unicul născut în anii 90) prezent în Expoziţia Internaţională organizată de Rugoff.
O Menţiune Specială le-a fost acordată lui Jos de Gruyter şi Harald Thys, de la Pavilionul Belgiei, pentru proiectul Mondo Cane. Într-adevăr, Pavilionul este bine gândit, capabil de a se apleca perfect asupra stereotipurilor şi narativului. Şi, mai ales, în perfectă coerenţă cu o anumită ironie neagră tipică acestei ţări. “Horror spietato” (înfricoşător de crud) l-a definit corect juriul, comentând marionetele pavilionului curatoriat de Anne-Claire Shmitz.