Subiect care ne vizează și pe noi, românii, mai ales după ce ministrul de externe, Serghei Lavrov, a cerut NATO să își retragă forțele, echipamentele și armatele străine de pe teritoriile țărilor care, înainte de 1997, nu erau membre ale Alianței Nord Atlantice, țări din care fac parte România și din Bulgaria, așa încât să se revină la configurația anterioară acelei date. Discuție în marja căreia s-au făcut referiri la un alt subiect îndelung controversat și anume promisiunile făcute lui Mihail Gorbaciov că NATO nu se va extinde spre Est. Promisiuni pe care unii comentatori le consideră cheia acordului diplomatic Americano-Sovietic privind reunificarea Germaniei, dar pe care alții le neagă în termeni categorici și le califică ca fiind numai și numai niște zvonuri.
Evaluarea făcută de către redutabilul om politic, diplomat și jurist Adrian Năstase, în al cărui mandat de premier România a devenit membru al NATO, perioadă în care țara noastră a purtat și a încheiat negocierile pentru admiterea în Uniunea Europeană, este, și de data aceasta, unul echilibrat și nuanțat:,,Discuția s-a purtat când s-a negociat hotărârea privind reunificarea Germaniei. Unii spun că, într-adevăr, s-a făcut acea promisiune. La acel moment, practic, Tratatul de la Varșovia încă funcționa, deci era greu ca cineva să discute despre intrarea statelor din Est în NATO. Trebuie să ținem seama de acest lucru. A fost un angajament pentru Germania de Est, asta se discuta atunci și acest angajament a fost respectat’’.
În fapt, Adrian Năstase păstrează echilibrul între antiteze, adică nici nu dă valoare de postulat tezei că, în realitate, promisiunile părții americane pentru URSS și Mihail Gorbaciov nu au existat, dar nici nu neagă, definitiv și irevocabil, posibilitatea ca ele să fi existat. În schimb, atrage atenția asupra unor stări de fapte de care este nevoie să se țină seama atunci când se discută acest subiect sensibil. Cu atât mai mult cu cât persoane aflate în acea perioadă de răscruce în anturajul lui Mihail Gorbaciov au abordări categoric adverse. De pildă, Pavel Palajcenko, fost traducător al ultimului lider sovietic, acum șef al departamentului internațional și al celui de relații cu presa al Fundației Gorbaciov, taxează aceste informații ca ,,zvonuri’’ și,în acest fel, închide discuția. În schimb, Vladimir Feodorovscki,fost consilier al lui Leonid Brejnev, ulterior unul dintre apropiații lui Mihail Gorbaciov- care l-a numit consilier diplomatic în Franța(1985-1990) cu misiunea de a explica mediului politic din patria lui Voltaire ce este perestroika-, susține absolut contrariul! Și anume că aceste promisiuni au existat cu adevărat, dar că acum ,,partizanii extinderii NATO merg până acolo încât neagă însăși existența acestor acorduri’’.
Punct de vedere pe care autorul îl susține în cartea ,,Adevăratul roman al lui Gorbaciov’’ apărută în anul 2019 la editura Flammarion, în care devoalează scenariul unui așa-numit ,,cordon sanitar în jurul Rusiei’’ care se restrânge prin lărgirea NATO. Decizie luată și pusă în aplicare în pofida promisiunilor făcute lui Gorbaciov. ,,Am participat- precizează autorul- la reuniunile diplomatice din perioada mandatului lui George Bush tatăl și a secretarului său de stat, James Baker. Ei nu admiteau conceptul de ,,cordon sanitar’’ născocit de Zbigniew Brzezinski și care a fost pus în aplicare de către președintele Bill Clinton în cea de a doua jumătate a anilor 1990’’. După care, urmează un comentariu surprinzător și edificator în ordinea demonstrației lui Vladimir Feodorovski: ,, A fost, desigur, influența Marii table de șah a lui Brzezinski (viziunea acestuia despre supremația americană și interesele sale de natură geostrategică n.n.) atunci când a început să se discute despre cât de utilă ar fi pentru Statele Unite o Rusie slabă și o Ucraină puternică’’. Concluzia- foarte amară, pentru guvernanți de la Kremlin, bineînțeles!- a fost exprimată de către Alexandr Yakovlev, ideologul perestroikăi:,,americanii ne-au luat de proști’’.
De fapt, aceste idei sunt conturate în Preludiul cărții despre care discutăm, ele fiind, apoi, reluate și dezvoltate pe parcursul lucrării, mai ales în capitolul ,,Istoria secretă a căderii Zidului Berlinului’’. În ordinea demonstrației, ar mai fi de menționat faptul că, în demersul lui Vladimir Feodorovvski, insistența asupra ideii că Occidentul, în primul rând Statele Unite, nu și-au respectat promisiunile față de Gorbaciov, este asociată cu afirmația că aceiași parteneri au invitat mai multe state din fostul lagăr comunist să devină membrii ai alianței. Deși, potrivit unor documente declasificate care există în arhiva Universități George Washington, în anii 1990-1991 lideri din mai multe state ale Europei Centrale și de Est au respins invitația. De reținut, în acești doi ani, deci cu ceva vreme înainte ca, în 1994, președintele Bill Clinton să decidă extinderea alianței spre Est!
De unde, însă, nu se poate trage concluzia că acest proces avea să se deruleze fără a beneficia de un temeinic și larg sprijin politic și moral al populației și al forțelor politice reprezentative din statele respective. Dimpotrivă, chiar țara noastră a oferit un memorabil exemplu prin Declarația de la Snagov adoptată la 21 iunie 1995 și care a întrunit consens partidelor parlamentare. Foarte adevărat, era vorba despre Strategia Națională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, dar în spațiul public ideea de aderare la marea familie a Europei Unite era gândită în paralel cu proiectul aderării la Alianța Nord Atlantică, iar, în toți acești ani, eforturile diplomației românești s-au concentrat pe aceste două obiective de interes național. Începem, în acest fel să înțelegem mai bine de ce, după mai mult de trei decenii, mai există voci care contestă atât de categoric aranjamentul pe care îl numesc ,,un enorm cadou geopolitic făcut Occidentului’’ , în urma căruia Rusia s-a văzut pusă în fața faptului împlinit! Extinderea NATO fiind decis și pusă în act într-o totală contradicție cu promisiunile făcute lui Gorbaciov.
De neînțeles și, până la urmă, de neacceptat în logica diplomației, rămân, însă, presiunile pe care le face acum regimul lui Putin care cere, în mod insistent și repetat, ca NATO să revină la configurația din 1997. Pretenție căreia Adrian Năstase îi dă o replică perfect îndreptățită:,,Dacă ne întoarcem în timp, la 1990 sau la 1997,ar trebui ca liderii României să și aducă aminte că există un Tratat bilateral România-Rusia care s-a încheiat în 2003,într-un moment în care România fusese invitată să fie membru al NATO. În acest tratat se spune că fiecare țară are dreptul să-și aleagă mijloacele sale prin care să-și asigure securitatea’’. Adevăruri din care rezultă următoarea concluzie :,,Toate aceste lucruri ar îndreptăți România, în momentul în care Rusia o menționează, să participe la acest dialog, pentru a-și prezenta argumentele pe care nu știm dacă americanii le cunosc sau cei de la NTO’’.
Cât privește acea întoarcere la 1997 dacă nu chiar la 1990, pe care Putin vrea să o impună invocând înțelegeri convenite într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat și de data aceasta Adrian Năstase are un comentariu în spiritul adevărului istoric:,,Dacă aș avea posibilitatea să–i transmit(lui Vladimir Putin n.n.) un mesaj, l-aș întreba de ce să nu ne întoarcem la 1812,când Imperiul Otoman a cedat Rusiei Basarabia, un teritoriu care nu-i aparținea?’’
Întrebare care atinge un alt subiect despre care, bineînțeles, unor anumiți promotori de mesaj de pe diverse meridiane nu le face în nici-un caz plăcere să discute. Dar pe care, deocamdată, nu l-au taxat ca fiind numai un zvon...