Unii spun despre ei că sunt plătiți cu prea mult. Alții îi înjură că au sporuri și indemnizații babane. Toată lumea se uită chiorâș la ei când află unde lucrează: „A!, ce te plângi, o duci bine!”. Când rămân singuri sub pământ, în întuneric și miros de mucegai combinat cu rahat, își aduc aminte ce zice lumea despre ei. Scuipă într-o parte cu lehamite și, cu ochii beliți să nu-și rupă picioarele ori gâtul, pornesc în tură: „Mama ei a dracu’ de viață!”. Să fii „linior”, adică muncitor de cale ferată la Metrorex, înseamnă să alegi „un trai de cârtiță”, unde bezna, rugina și aerul stricat înseamnă program de lucru. Iar la sfârșit, când răsăritul dă semn de sfârșit de tură, semnătura pusă pe registru se contabilizează în vieți de călători: nu sunt accidente.
Pentru un linior, ziua începe cam cu o oră înainte de miezul nopții. Pentru un șef de-al lor, mai devreme. Bogdan își bea cafeaua de trezire pe când apune soarele, ultima geană de lumină îl prinde când intră în măruntaiele de la Unirii. Aici e centrul de comandă: LT 2. Adică „linii și tuneluri”, birou ce se ocupă de calea ferată și galeriile de sub jumate de București. Bogdan are în grijă oamenii care urmează să intre să verifice și să repare ce s-a mai stricat și ce a mai căzut din mai bine de 40 de kilometri de șină și de „burlane” - pereți de tunel. Tura începe după miezul nopții, muncitorii lui au la dispoziție patru ore să bată la picior distanțe de maratonist. E ca la militărie: primii care trebuie să intre în măruntaiele metroului sunt revizorii. Câte unul pe 7 - 10 kilometri. Dacă vreunul descoperă cea mai mică fisură la șina de metrou, dă de veste. Și o zgârietură - pentru un neavenit pare că cineva a scrijelit fierul liniei cu piatra - e semn de pericol: de la o „zgaibă” ca asta se poate ajunge la chestii grave: „Ca la Obor, când s-a rupt șina sub tren”. O șină care se despică sub o garnitură aflată la o viteză de 70-80 de kilometri la oră înseamnă dezastru: „Gândește-te cum se storcește un obiect într-o cutie de conservă. Că așa e și aici, în galerie, ca într-o cutie de conservă, iar trenul e obiectul ăla care se face terci”.
Bogdan e cel care decide: crăpătura rămâne sub observație câteva zile - nu mai mult de zece - sau schimbă, pe loc, linia cu totul. Când se hotărăște înlocuirea fierului, apar „blindatele” și „trupele de comando”. Adică drezina de serviciu și ceilalți „liniori”. Se lucrează în focuri cu gândul că nu mai e mult până o să cârâie stația de emisie-recepție cu știrea că urmează să se bage curent pe linie. Buloanele, prinderea și șuruburile care țin calea - doar un șurub are vreo 2 kile - sunt scoase pe rând, la mână. Câteodată mai cad piese pe picioare, mai e prinsă vreo mână sub fier. Muncitorii s-au învățat, nu cârtesc. Aparatul de sudură fâsâie, norul de pilitură - de la fierăstrăul special de tăiat oțelul gros al șinei - e tras pe nas. De văzut, vezi printre scântei și negrul tunelului. Când închizi ochii vezi steluțe colorate.
Totul trebuie să meargă șnur la o schimbare de linie, altfel, dimineața e risc de a se închide sectorul de drum. Asta ar însemna ca circulația să se facă alternativ, pe celălalt sens de mers, lucru care ar genera întârzieri. Și niciunul dintre liniori nu vrea asta, căci s-au săturat de înjurături și blesteme. Mai ales pe magistrala corporatiștilor, aia de leagă Berceniul de Pipera. Așa că trag tare, chit că se mai aud câteodată înjurături și zgomot de bocanc prins sub o piesă grea: „Aoleoo!”. Recordul lui Bogdan a fost stabilit acum puțin timp: la Unirii, în două ceasuri, el și oamenii lui au schimbat 240 de metri de linie ferată. Cam cât două terenuri de fotbal de la Arena Națională la un loc.
REPORTAJ. Tură de noapte la metrou: milioane de vieți garantate pe un caiet A4. Viața nevăzută a „liniorilor” din galeriile Metrorex (3) pic.twitter.com/dim0QfmyUT
— Jurnalul (@JurnalulN) July 13, 2026
„Trupele” dispar, pe rând, către dimineață când intră „electricul” în linia trei - acea bandă roșie de lângă calea ferată cu rol de alimentare a garniturilor de tren. La ieșirea din tură, liniorii se pun să scrie ceva într-un caiet A4 ciudat, cu coperți cartonate. N-ai zice, dar agenda asta e unul dintre cele mai importante obiecte la Metrorex. Poartă, la fiecare pagină, o iscălitură care înseamnă garanția pentru zeci de kilometri de șină și tunel.
„Nu-i bai, nu-i doar Legionella…”
O tură de revizor de linie începe, cam de fiecare dată, cu o întrebare: astăzi ce belele or mai fi? Acum a picat știrea că o colegă e în stare gravă, intubată la Terapie Intensivă, după ce ar fi prins o bacterie rea - Legionella - din vaporii de apă, când a dat inundația la „Victoriei” și „Universitate”. Boala atacă plămânii. „Nu-i bai, nu e doar Legionella pe aici, mai sunt și altele. Ia uite…”, zice Sergiu, șef peste câteva echipe de revizori. În buza tunelului, lumina lanternei prinde tot felul de părticele care plutesc în aer. Nu se știe dacă e praf, resturi sau spori care vin dinspre întuneric. Un vuiet ajunge de departe, parcă o viitură se pregătește să lovească stația de la Unirii. Muncitorii nu dau semn că ar fi ceva grav - tocmai se închid ventilatoarele.
Nea Petre e revizor la Metrou de jumate de deceniu, Sergiu, șef-su, și-a petrecut cam toată viața prin tunele. Cei doi așteaptă să se dea liber la activitate: e unu dimineața, dar pe la Romană, mecanicii fac probe cu un tren nou. Abia când ajunge garnitura pe la Berceni se ridică și curentul. Tura lui nea Petre înseamnă să meargă de la Unirii și până mai departe de Tineretului pe calea ferată, apoi retur. Mai bine de 7 kilometri în care trebuie să observe fiecare ciupitură de șină, fiecare izvor ce bușește prin dalele de beton ale tunelului. Mai trebuie să țină seama și de banda care alimentează trenurile, să fie prinsă bine. Sergiu îl supraveghează, Unirii - Tineretului e zonă de interes mai ales că probele de mai devreme au strâns timpul: liniorii nu au mai mult de trei ceasuri în care să controleze șinele pe zeci de kilometri, pe sub București. Cu ei a coborât și Bogdan.
Nea Petre și Sergiu au cam 50 de ani, iar lucrul în subteran i-a schimbat. Amândoi sunt trași la față, cu ten galben-cadavru și adâncituri sub ochi de poate să încapă și o monedă de 50 de bani. Mai e ceva ciudat cu ei - nu zâmbesc mai deloc, nici glume nu prea au. La lumina galbenă din stație, cei doi povestesc despre buloane și copii. Nu zic nimic despre cum a bătut Franța la „Mondial”, nu-i loc de subiectul ăsta. Pe sub București - între șine și tavanul cocoșat din beton - se vorbește doar despre muncă și familie.
REPORTAJ. Tură de noapte la metrou: milioane de vieți garantate pe un caiet A4. Viața nevăzută a „liniorilor” din galeriile Metrorex (2) pic.twitter.com/ildCxrItdF
— Jurnalul (@JurnalulN) July 13, 2026
Acrobație pe terasament
Tura începe când cobori de pe peron între linii. Pentru cineva care nu cunoaște, e un pic sinistru: apropierea la un braț de banda roșie de alimentare înseamnă o moarte pe loc, în chinuri. Sergiu e liniștit, a văzut că luminile speciale arată că s-a luat curentul, Bogdan n-are nicio treabă. Șeful de la L.T. 2 a coborât de o sumedenie de ori pe calea metroului când era sub tensiune. Bogdan are pregătire specială pentru a interveni în condiții extreme: să coboare și să muncească pe linie când banda roșie duce 750 de volți tensiune e ca și cum s-ar plimba prin Cișmigiu. Geanta lui nea Petre, pe care orice revizor o are în tură, ar fi mai ușoară dacă ar avea în ea pietre de moară. Omul duce cu el, acum, doar strictul necesar: 10 kile în unelte și piese de schimb. Dacă ar fi vorba de intervenție la vreo crăpătură din linie, s-ar mai adăuga alte zece. Primii pași în tunel sunt, de fapt, niște sărituri pe deasupra unor șanțuri. Muncitorii sunt mai deștepți: fac echilibristică pe linie. Atât de mult s-au acomodat cu meseria că ar putea să concureze pentru un post de acrobat la cum se țin de bine pe firul de oțel. După câțiva pași, cei trei trag adânc aer în piept: „Ce bun e! Fantastic!”. De fapt, aerul pute ca naiba, te zgârie pe nări. Cei trei zic că e bun fiindcă sunt ultimele adieri ale ventilației după ce dispecerul a oprit turbinele de aerisire.
Se ajunge sub Dâmbovița. Muncitorii sunt un pic șucăriți, au mers greu până aici. Când sunt singuri, bat bocancul din traversă în traversă fără să țină seama pe unde calcă: au învățat perfect distanțele și hopurile. Cu ochii scanează linia, șuruburile, pereții, cu urechile țin seama și numără picăturile care le cad pe creștet. Sub râul din centrul Capitalei, apa scursă a format un fel de stalagmite și stalactite, chit că muncitorii au pus jgheaburi sau au injectat betonul cu tot felul de substanțe. „Pic, pic!” cade apa pe chelia unuia dintre muncitori. Sergiu ridică din umeri - o fi din Dâmbovița, o fi din canalizare, nu se știe. Pare că ce picură din tavan mai și pute. Cu lanterna nu prinzi culoarea picăturilor, „ambientala” - cum fac mișto muncitorii de becurile chioare din tunel - nu ajută să vezi ce se scurge pe tine.
În „burlanul” care duce spre Tineretului nu mai e pic de vânt: „și când muncești cu ventilația e rău, te duci umflat tot acasă, de dimineață. Și după ani, te duci direct la Marius Nasta (spitalul de boli pulmonare - n.n. De plămâni se moare cel mai mult aici”, zice Sergiu. Bogdan nu e de acord: „Cei mai mulți s-au dus după ce au făcut AVC. Dacă creierul nu s-a oxigenat suficient…”. Nimeni din echipă nu știe cifra exactă a celor care după ani de metrou s-au prăpădit plini de boli. „Dar cu plămâni s-au dus mulți”, e încăpățânat Sergiu.
Când ți se strică „ceasul metabolic”
În tunel tragi în piept un gust amar. Te sperii un pic, nu știi ce tocmai ai inspirat. Legionella nu se simte, logic, nici alte bacterii nu dau semn, dar în jurul tău, la fasciculul de lanternă, se vede ceva, ca și cum resturi de piele și praf ar pluti pe lângă nas. Niciun muncitor nu are mască. În schimb, din banii lor și-au luat bocanci cu învelitură de fier: sunt mai atenți la oțelul care poate să le strivească membrele decât la amalgamul pe care îl inhalează. E liniște care face să îți țiuie urechile. „O fi de la presiune”, zice unul din echipă, celălalt spune că începătorii au problema „cu liniștea”. „Câteodată au sector de verificat pe sub vreun cimitir. Și aud voci de pe stradă. Și nu prea le e bine”, zice Sergiu. Nea Petre nu știe câte bușituri și-a luat pe terasament când încerca să prindă în întunericul tunelului ceva semne că mai e cineva viu pe aproape. Înainte mai treceau șobolanii, băgau spaima în liniori. Și sunetul apei mai face să treacă fiori pe spinare, mai ales dacă lucrezi pe porțiunile de linie care trec pe sub lacuri sau pe sub Dâmbovița. Aici, imaginația, mai ales pentru cei noi, poate să creeze scenarii apocaliptice. „Dar nici oameni noi nu mai sunt, iar cei care lucrează nu au timp de filme prin tunele” crede Sergiu, veteranul. El a apucat să termine liceul de specialitate prin ’80, iar de vreo 40 de ani lucrează doar în subteran. A plecat de la simplu muncitor, acum este șef de district - adică peste vreo 30 oameni. Atât de mult a muncit în meseria asta încât, la fel ca și ceilalți, i s-a dat peste cap ceasul metabolic. Când se luminează îi cade capul de somn, noaptea, în concediu, pe la patru se uită la Lună, n-are ce face. Și foamea îi vine aiurea, de șpriț nu prea se ține niciunul. „Cum să bagi alcool de la 8 dimineața?”, se choirăsc liniorii.
După 700 de metri de revizie pe tunelul spre Tineretului, picioarele par că s-au rupt în câteva locuri, de la gleznă la degetul mic. Dor și genunchii, și șoldul. Norocul a fost că doar o mică porțiune de „burlan” a avut piatră pe post de terasament. D-aia colțurată pe care o simți că îți intră în călcâi indiferent ce talpă de bocanc ai avea. Pe piatră se alunecă ușor și dacă ai și ghinion să fi repartizat pe porțiune de urcuș, entorsa e cel mai simplu lucru care poate să te lovească. „Nu mai băgăm asta în seamă, noi suntem cu ochii după crăpături și alte probleme. Atât se forțează ochii, că niciunul nu a scăpat de ochelari. Mie, într-un an mi s-au dublat dioptriile. Abia mai văd până acolo”, zice Bogdan și arată o lumină aproape.
La sfârșit de tură, cu picioarele frânte și mâinile bătucite, cu fard de praf pe obraji, echipa iese din tură. Dispecerul anunță că va intra curent pe linie, revizorii se duc să scrie raportul în caietul A4. Acolo, prin iscălitură, liniorii dau garanție că se poate circula fără riscuri și probleme pe tronsonul abia verificat. Până mâine noapte viața a zeci de mii de suflete e în siguranță. Pe M2, la 3 minute, trece câte un tren care, în medie, transportă o mie două sute de oameni. Semnătura e pusă molcolm pe hârtie, muncitorii se retrag în biroul lui Bogdan. Se strâng sub icoana Maicii Domnului, de pe perete, de vizavi de schema cu stațiile de metrou și cu căile de acces. Nu mai vorbește niciunul.
REPORTAJ. Tură de noapte la metrou: milioane de vieți garantate pe un caiet A4. Viața nevăzută a „liniorilor” din galeriile Metrorex (1) pic.twitter.com/0TBT98KYCJ
— Jurnalul (@JurnalulN) July 13, 2026
Viață de lucrător la metrou: dacă nu te pocnește boala, te înjură călătorul
La Metroul din București nu doar liniorii duc munca grea. Sunt echipe de electricieni care, aidoma muncitorilor de la calea ferată, bat noapte de noapte tunelurile. Și ei sunt atinși la plămâni și creier de boli. Înainte de ’89 și liniorii și electricienii erau surclasați într-un top al ramurilor periculoase de muncă de cei de la „Automatizări și Instalații”. Ăștia aveau, printre altele, și rolul de a controla instalațiile de sesizare a fumului și a incendiilor. În fiecare din cele 40 ale metroului bucureștean existau mai multe astfel de instalații. Iar fiecare dintre ele conținea câte o pastilă de uraniu. Așa spun cei din sindicatul de la metrou. Echipele de mentenanță ale acestor dispozitive erau formate din câte șase inși. În timp, din șase, cinci au murit de cancer pulmonar. Abia în 2010 s-a renunțat la uraniul de la Metrou.
Și astăzi se prinde cancerul ca râia de oamenii Metrorexului - instalațiile sunt din 1978, câmpurile electromagnetice generează boli. Cardiace, de oase, metabolice. Ai putea spune că mecanicii de tren sunt „gulerele albe” ale subteranului. Doar că sunt la fel de loviți ca și „liniorii”. Trecerile continue de la lumină la întuneric au crescut numărul atacurilor cerebrale. Mai rău, mecanicii „stau cu fundul pe bombă”: sub scaunul lor este o cutie care face parte din sistemul de alimentare al trenului, „pe acolo vâjâie electromagneticul care lovește la inimă”. Vederea le-a slăbit, sistemul nervos s-a subțiat. Asta și cu contribuția multor călători. „Cine este mereu în contact cu publicul? Mecanicii! Și doamnele de la control-acces, de la turnicheți. Alea de zice lumea că stau ca proastele în acvariu. Doar că oamenii habar nu au ce rol important joacă aceste femei în cazul unei situații de urgență. Să revenim: și mecanicii și doamnele de la turnicheți primesc înjurături, li se umple frigiderul. Care e nervos, pe ăștia sare să-i spurce. Zi de zi sunt destui de-și varsă mizeria pe angajații de care v-am zis”, spune Marian Artimon, șeful sindicaliștilor Metrorex. Liderul muncitorilor nu zice nicio vorbă despre bolile care bântuie pe la metrou. Doar arată o hârtie. Parafată de medicii companiei: sunt 672 de cazuri de boli cardiovasculare, 107 oameni suferă de afecțiuni articulare, 131 au fost atinși de diabet. Afecțiunile metabolice au explodat: sunt înregistrați, în bilanțul pe anul trecut, 532 de angajați cu probleme de această natură. Alți 13 sunt în grijă, cu cancer, 80 de angajați suferă cu probleme digestive, la „respiratorii” sunt înregistrați alți 30 de muncitori. „Cam acesta este bilanțul pe partea de sănătate. Mai trăiesc doar 42 de oameni din cei care s-au angajat la deschiderea metroului. Problema este însă alta: ca să funcționăm corect ar trebui să fim 5.922 de oameni. Câți suntem acum? Cu o mie mai puțini!”, e concluzia seacă a lui Artimon.