După trei decenii de tranziție și transformări în care am vândut fabrici, am pierdut competențe și am înlocuit producția cu importurile, lumea se întoarce la industrie. Europa își caută autonomia energetică, își reconstruiește capacitățile de producție, lanțurile de aprovizionare sigure, investește în tehnologii verzi și reclamă recâștigarea competitivității industriei sale. În acest context, are oare România șansa de a reveni pe harta industrială a continentului? Poate doar dacă va avea curajul să gândească strategic și să acționeze coerent.
În anii ’80, industria românească genera aproape jumătate din PIB, iar milioane de oameni lucrau în sectoare care, deși rigide, produceau oarece valoare pentru anumite piețe de desfacere. După 1990, tranziția a fost brutală: de la 45% am coborât la 23% pondere industrială, pierzând peste două milioane de locuri de muncă. Cehia și Polonia, care au urmat modele mai echilibrate, au astăzi industrii ce contribuie cu 28–32% la PIB. România, în schimb, a rămas dependentă de consum și importuri. Aceasta nu este doar o statistică – este radiografia unei economii care și-a pierdut coloana vertebrală productivă. Dar, în același timp, este și punctul de plecare pentru o nouă direcție: industria viitorului – verde, digitală, inovativă. Energia poate deveni principalul avantaj competitiv al României. Gazele din Marea Neagră, noile tehnologii și resurse energetice, energia eoliană offshore și potențialul solar pot alimenta o reindustrializare inteligentă, dacă sunt integrate în lanțuri de producție interne. Nu este suficient să producem energie; trebuie să o folosim pentru a crea valoare adăugată în țară.
Acum însă, contextul global s-a schimbat radical. Europa trece printr-un proces amplu de reindustrializare, accelerat de crizele succesive: pandemia, războiul din Ucraina, tensiunile geopolitice și tranziția energetică. În acest moment de reașezare economică, România are o oportunitate strategică: să devină un pol regional al industriei verzi și al tehnologiilor inovatoare.
Primul pas este o strategie clară, pe termen lung. România are nevoie de o viziune industrială pe 20 de ani, asumată la nivel politic și executiv, nu doar birocratic. Obiectivul ar trebui să fie creșterea ponderii industriei la 30% din PIB până în 2035 și dublarea investițiilor în cercetare și dezvoltare. Este o țintă realistă: Polonia a atins-o deja, iar Cehia o depășește constant.
Energia este motorul acestei reconstrucții. Deținem gaze naturale, potențial eolian, hidro și solar – un mix pe care puține țări europene îl pot egala. Însă avantajul energetic devine irelevant dacă nu îl transformăm în valoare industrială. Gazele din Marea Neagră, energia eoliană offshore și noile investiții în regenerabile trebuie orientate prioritar către producție locală, nu doar către export.
Resursele naturale pot fi cheia unei economii inteligente. România are litiu, cupru, aur și grafit – minerale critice pentru baterii, microcipuri și tehnologii verzi. În loc să le exportăm brute, ar trebui să le procesăm intern. Finlanda și Suedia au demonstrat că procesarea locală dublează valoarea adăugată. România poate construi o uzină de baterii, centre de reciclare și unități pentru microcomponente, atrăgând investiții strategice în lanțurile valorice europene.
Inovația ca infrastructură
România are un sector IT vibrant, dar slab conectat la industrie. Peste 150.000 de profesioniști lucrează în IT&C, însă aportul lor la modernizarea producției este minim. Viitorul industriei românești depinde de integrarea digitalizării și a inteligenței artificiale în producție: fabrici inteligente, mentenanță predictivă, control al calității automatizat. Un „Institut Național pentru Industria 4.0”, sprijinit de stat și de mediul privat, ar putea coordona acest salt tehnologic.
La fel de important este capitalul uman. România are doar 3,8% din forța de muncă implicată în domenii tehnico-inginerești, față de 7,2% în Cehia. Fără educație tehnică, nu există industrie. Reînființarea școlilor profesionale duale, parteneriate între universități și companii, și stimulente pentru cercetători și ingineri români din diaspora sunt măsuri esențiale.
Dezvoltarea trebuie să fie regionalizată. România are nevoie de hub-uri industriale tematice: Hunedoara–Galați pentru materiale verzi, Iași–Cluj pentru microelectronică și AI, București–Timișoara pentru biotehnologii și farma, Constanța pentru energie și logistică. Doar așa se pot crea ecosisteme competitive, capabile să atragă investiții consistente.
Pactul pentru o Românie productivă
Reindustrializarea României nu se poate face fără infrastructură modernă și predictibilitate fiscală. Drumurile, căile ferate și porturile industriale trebuie modernizate, iar legislația fiscală trebuie stabilizată. În ultimul deceniu, România a modificat Codul Fiscal de peste 60 de ori – un record care alungă investitorii serioși. Este timpul pentru un pact fiscal pe zece ani, cu reguli clare pentru investiții și inovație.
Resursele trebuie folosite inteligent. Un „Fond Suveran pentru Industrie și Inovare”, alimentat din redevențe și fonduri europene, ar putea finanța proiecte industriale strategice – de la baterii și microcipuri până la robotică și energie verde. În paralel, diplomația românească trebuie să devină un instrument activ de promovare economică: ambasadele noastre trebuie să caute parteneriate, nu doar să aștepte vizite oficiale.
România are toate ingredientele pentru un nou model de dezvoltare: energie, resurse, poziție strategică, talent uman. Ceea ce lipsește este viziunea unificatoare și voința politică de a o urma. Industria viitorului nu înseamnă o întoarcere nostalgică la trecutul fumegând al fabricilor, ci o renaștere tehnologică: energie curată, inteligență artificială, robotică, biotehnologii și produse românești cu valoare adăugată.
Dacă vom avea curajul și consecvența să urmăm acești pași, România poate redeveni o economie productivă și respectată în Europa. Dacă nu, vom continua să exportăm materii prime, să importăm tehnologii și să privim, de pe margine, cum alte țări construiesc viitorul pe care noi doar îl visăm.
Industria viitorului nu se va clădi pe nostalgii, ci pe viziune, tehnologie și încredere în forța autohtonă de a produce din nou.
Autorul: Daniel Apostol este analist economic, prim-vicepreședinte al Asociației pentru Studii și Prognoze Economice și Sociale (ASPES).