Greu s-o egaleze cineva pe Romica Puceanu în zicerea teribilă a muzicii lăutăreşti. I se spărgea pieptul şi i se ducea inima pe notele cântecelor de of şi jale, dar şi de chef la nuntă şi botez. Pornită din cartierul ţigănesc Cărămidari, nimeni n-a înălţat atât de sus lăutăria de inimă. Romica aducea tremur de suflet cu vocea ei profundă. A plămădit cu mâinile ei alături de familie cărămizile care s-au aşezat în construcţia Casei Scânteii în şantierele tineretului. Se purta cu eleganţa unei împărătese, îşi lua rochii strălucitoare şi cânta, cânta, de încălzea sufletele româneşti. O iubeau aprig şi românii duşi de soartă pe alte continente şi au convins-o să rămână în America pentru a le alina cu melodiile ei dorul de-acasă. A acceptat din pricina unor dezamăgiri. S-a îmbolnăvit însă grav şi a cerut un singur lucru, să moară acasă, în România. Când a aterizat pe Otopeni, s-a petrecut însă o minune, Romica Puceanu s-a ridicat după luni de bolit la pat, a părăsit targa pentru prima dată şi a plecat pe picioarele ei. Revenirea acasă a ridicat-o din sentinţa medicilor, care anunţaseră sfârşitul. Romica Puceanu şi-a reluat arta cântecului lăutăresc. Toată viaţa l-a iubit în taină, nedezvăluit, pe Gică Petrescu. Ne povesteşte o îndrăgită artistă de revistă, Camelia Mitoşeru, de fapt o carte de istorie a acestui superb fenomen românesc, spectacolul de revistă. Camelia i-a fost parteneră mereu uriaşului comic Puiu Călinescu, a organizat turnee cu vedete şi în ţară, şi în străinătate, pentru românii plecaţi. Gică Petrescu, un colosal fenomen, a fost alintat şi menajat toată viaţa de soţia lui, medic. Când Cezarina a murit, Camelia Mitoşeru îl secunda în turnee, îl şi pieptăna, fiindcă Gică avea nevoie ca părul să-i fie periat într-o parte, pentru a-i masca începutul de chelie.