„Rușinea - susține distinsul profesor de sociologie Thomas Scheff - este o mare familie de emoții care include cogniții și stări, dintre care cele mai reprezentative sunt jena, umilința și emoțiile corelate, precum sfiala, care implică reacții sau percepții de insucces sau inadecvare. Dacă este mărturisită - mai releva sociologul -, rușinea poate genera consolidarea relațiilor sociale, armonizarea legăturilor și respectul reciproc. În acest caz, este vorba despre rușinea sănătoasă”.
Rușinea bună dă alerta
„Rușinea sănătoasă - opina la rândul ei psihologa Elena-Carmen Țuca („De mână cu rușinea la psihoterapie”, Curtea Veche, 2022) - este emoția care-ți permite să fii uman, este o emoție firească, o trăire ce ajută la stabilirea limitelor, care îți arată că ai nevoie de sprijin, că ești om și că este normal să faci greșeli. Rușinea îți arată că nu este bine ceea ce faci sau că n-ai un comportament potrivit”. În accepțiunea profesorului german Carl Schneider, rușinea sănătoasă ar avea funcția de a alerta organismul uman în legătură cu necesitatea organică de a menține private și protejate anumite aspecte ale sinelui, care au nevoie să existe și să se dezvolte în afara atenției persoanelor critice. De asemenea, rușinea sănătoasă este utilă, pentru că te face să conștientizezi necesitatea anumitor reguli, să respecți normele societății, norme cu rol de a menține societatea la un nivel civilizat și pentru a păstra ordinea armonioasă.
Ca și cum ai fi defect…
„Însă, pe lângă rușinea sănătoasă - completa Elena-Carmen Țuca -, există și rușinea toxică. Termenul a fost introdus în literatura de specialitate de Silvan Tomkins, la începutul anilor ’60 și a fost preluat mai târziu de John Bradshaw, în percepția căruia rușinea toxică, rușinea care te leagă, e resimțită ca un sentiment pătrunzător, ca și cum ai fi defect, incomplet, stricat ca ființă umană”. Mai departe, pe urmele lui Bradshaw: „Rușinea toxică nu este o emoție care ne semnalează limitele, e o stare de fapt, parte a identității proprii. Rușinea toxică provoacă un sentiment al eșecului și subperformării, te invalidează ca om”.
Paradoxală și autogeneratoare
Mai mult: „Rușinea toxică este ruperea sinelui de sine însuși. Aceasta este atât de dureroasă deoarece implică expunerea sinelui la ceea ce e perceput ca eșec al sinelui. În rușinea toxică, sinele devine obiectul propriului dispreț, de unde și neîncrederea de sine. Această rușine e paradoxală și autogeneratoare”. Mai limpede? „Există rușine după rușine, pentru că oamenii vor admite mai degrabă că sunt vinovați într-o anumită situație, ori că simt durere sau frică, decât să se deschidă și să spună că simt rușine pentru o acțiune, un tip de comportament etc.”. Rușinea distrugătoare înseamnă, așadar, (auto)izolare și singurătate.
Cum o distingem pe una de cealaltă
Rușinea toxică se ascunde în inconștient - de cele mai multe ori nu ești conștient că o simți;
Rușinea toxică își are rădăcinile în copilărie;
Rușinea nesănătoasă se declanșează prin propriile tale gânduri, n-are nevoie de un eveniment declanșator extern;
Rușinea distructivă se simte pe o perioadă mult mai lungă decât rușinea sănătoasă;
Sentimentele negative și durerea asociate cu rușinea „rea” se resimt la o intensitate mai mare decât în cazul rușinii „bune”;
Rușinea toxică generează sentimente profunde de inadecvare.
„Rușinea toxică este emoția care mănâncă sufletul”, Carl Jung
Dacă este mărturisită, rușinea (sănătoasă) poate genera consolidarea relațiilor sociale, armonizarea legăturilor și respectul reciproc”, Thomas Scheff, sociolog
În rușinea toxică, sinele devine obiectul propriului dispreț, de unde și neîncrederea de sine”, Elena-Carmen Țuca, psihologă