A venit de mână cu doi copii mici în România. Şi cu două licenţe de facultăţi în geantă. Frumoasa Anastasia Lazariuc. Talentata, sensibila cântăreaţă Anastasia Lazariuc. Şi azi când îi auzi repertoriul realizezi că face parte din acea categorie rară, atinsă de o aripă de înger, şi anume categoria de solişti care orice melodie ar cânta o transformă în şlagăr, fredonat de oameni pe stradă. Basarabeanca a transformat curajos în destin zicerea genialului poet Grigore Vieru, cel care se destăinuia că oamenii planetei au visat mereu să pună piciorul pe lună, el, poetul basarabean, a visat totdeauna să pună piciorul pe pământul României, Ţara Mamă. În interviul pe care mi l-a dat la puţin timp după ce a venit la Bucureşti cu cei doi copii, Anastasia Lazariuc mi-a povestit oftând cum asculta cu tatăl său, sub plapumă, Radio România. De frică să nu fie turnaţi de vecini la KGB că iubesc radoiul de la Bucureşti. Anastasia şi-a trăit soarta ca pe un roman de Ionel Teodoreanu. Sentimentală şi plină de farmec, şi-a dăruit sufletul unui alt artist foarte îndrăgit, Mihai Constantinescu. Alt deţinător al harului de a compune şi cânta melodii care vor locui mereu în inimile românilor. Iubire pe cât de caldă, pe atât de complicată, fiindcă Mihai Constantinescu era căsătorit. După ce iubirea lor a durat vreo zece ani, s-a îndepărtat fără vina vreunuia din ei de punctul de fierbere. Ca în piesa aceea deşteaptă, “Doi pe un balansoar”, fără să-şi dea seama, Anastasia şi Mihai parcă se aflau pe un balansoar, pe un scrânciob al iubirii, când unul era sus, celălalt se afla mai jos, şi apoi înălţimea se modifica, dar niciodată nu era sincronizată. „Cu creionul pe hârtie, o păpuşă-am desenat”. Au rămas prieteni buni.