De când serbăm Crăciunul, de pildă, știți? „Se crede că sărbătoarea Crăciunului își are începuturile în secolul al III-lea. După unele izvoare istorice, Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită la Roma în jurul anului 335”, ne-a dezvăluit antropologul Gheorghiță Ciocioi. Mai mult: „Tradiția păstrată în Răsărit e că cea dintâi predică de Crăciun a fost rostită în anul 376 de către Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei”. Alt amănunt aproape uitat, ori mai degrabă necunoscut: „În primele trei veacuri, Crăciunul nu se prăznuia «independent», ci odată cu Boboteaza, pe 6 ianuarie”.
În priza latinității
„La Constantinopol - a relevat etnologul Gheorghiță Ciocioi -, Crăciunul a fost prăznuit pentru prima oară pe 25 decembrie în anul 378, iar la Ierusalim - în 433”. Dar de unde provine numele Crăciunului s-a stabilit, s-au pus de acord savanții? „Sunt zeci de studii, teorii, lămuriri etimologice - mai mult sau mai puțin elaborate - pe tema dată. Nu doar la noi”, a opinat Gheorghiță Ciocioi. „Termenul nu are legătură cu limbile slave. Numele Paștelui și cel al Crăciunului nu au putut fi «clintite din loc» de slava bisericească și medio-bulgara de cancelarie din Țările Române. Tot așa cum au fost păstrate, cu trăinicie, după datină, numele latine ale zilelor săptămânii, de pildă. Calendarele, sinaxarele slave de la noi au însemnat sărbătorile în fel și chip, e drept...”.
Ungurii, preluare de la români
În continuare: „Numele de Crăciun, dat celor născuți în această zi, e întâlnit în mulțime de documente slavo-române. Se mai numesc, de asemenea, Crăciun românii asimilați printre slavii din apropierea noastră. Nu slavii de departe. Ungurii spun ca au preluat numele sărbătorii de la români. Cercetătorii lor l-au căutat îndelung la slavi ca nume popular de praznic ortodox. O veche cronică novgorodeană e total neconcludentă în privința dată. Leagă originea numelui de cea mai scurtă zi a anului («koroce»/«mai scurt»). Or, în Răsărit, Crăciunul se serba pe 6 ianuarie. Spațiul e mult prea îndepărtat, altfel, de matca românească. Iar documentul e singular, în vechiul stat creștin din nordul Rusiei de astăzi nefiind uzitat în trecut termenul”.
Obiceiul Chiralesei
Atunci, cum ne-am ales cu numele acestei sărbători sfinte? „Cum am primit creștinismul prin intermediul limbilor greacă și latină, e de așteptat ca numele Crăciunului să îl aflăm aici - în latina populară, străromână, în terminologia creștină de limbă greacă ce a suferit unele prefaceri în spațiul carpatic. De Crăciun (serbat împreună cu Boboteaza, în Răsărit, veacuri de-a rândul) avem până astăzi obiceiul Chiralesei - provenit din «Kyrie eleison» («Doamne, miluiește») și legat de cele două mari praznice împărătești ale Domnului. Un obicei străvechi, cu un nume grecesc”.
Kyrios, rădăcina Crăciunului românesc
Închiderea cercului explicațiilor: „Cum numele de Kyrios (Κυριος) e pomenit ca nume al Domnului de mii de ori în Septuaginta și de peste 700 de ori în Noul Testament în limba greacă (folosită în cult chiar și în spațiul apusean multă vreme) pare limpede că se poate vorbi de numele praznicului ca provenind din Κυριος.
Sărbătoarea va mai fi cuprins și un alt element, legat de Naștere. Pe scurt, pornind de la Κυριος, vom fi avut parte de o construcție locală”.
Anul tânăr la sud de Dunăre
Mai departe, încercând să înțelegem de ce Ignatul se identifică la vecinii bulgari cu Noul An. La catedră, tot antropologul Gheorghiță Ciocioi, evident: „După calendarul popular de la sud de Dunăre, Ignatul (20 decembrie) e totuna cu Anul Nou. În această zi începe «anul tânăr». E important ca persoana care intră cea dintâi în casa unui gospodar de Ignat să fie bună ori bogată. Conform credințelor populare, de Ignat încep durerile Maicii Domnului, legate de nașterea lui Hristos. Totodată, din această zi se intră în atmosfera prăznuirii Crăciunului, a coacerii colacilor și pâinii ceremonial.
Noaptea în care boii vorbesc între ei
Altă (minunată) taină împărtășită: boii cretani vorbesc în noaptea de Crăciun. Cum așa? Știe etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Printre creștinii din Creta există credința că boii, în noaptea în care s-a născut Hristos, vorbesc între ei. Această favoare au primit-o deoarece unul dintre strămoșii lor a fost prezent la nașterea lui Iisus în peștera din Betleem. Astfel, urmașilor li s-a oferit de Sus darul vorbirii pentru câteva ceasuri pe an, grajdul lor umplându-se atunci de lumină”.
Colindul pomanagiilor
Încă un insert magnific (marca Ciocioi): „Colindătorii de Crăciun au fost numiți în Constantinopol, în secolul al XII-lea, «pomanagii», tineri/copii «care umblă după bani» («agyrtes») din casă în casă, cu chimvale și fluiere. Cărturarul Iōánnēs Tzétzēs (1110-1180) menționează că aceștia făceau urări și aduceau nu puține laude gazdelor, apoi primeau daruri/bani”.
Ce găteau bizantinii cu prilejul sărbătorii Nașterea Domnului
„Preparatele de porc în Bizanț - ne-a mai lămurit antropologul Gheorghiță Ciocioi - nu erau puține, menționăm câteva:
Cârnații
Intestinele de porc, după opărire, erau umplute cu carne tocată. Se adăugau: sare, piper sau semințe de muștar. Se frigeau pe grătar cu ceapă și sparanghel.
Carnea friptă
Carnea de porc era frăgezită cu oțet de miere timp de câteva ceasuri. Era apoi friptă într-un cuptor de lut, acoperită cu frunze de varză murată, alături de mici bucățele de dovleac.
Caltaboșii
Burta porcului, după opărire, era umplută cu carne tocată și condimente. Se adăugau chiar stafide. Era preparată apoi la cuptor.
Hematia
Din intestinul gros și din inima porcului bizantinii preparau «hematia». O mâncare «în sânge». Cum sângele pentru evrei (dar și pentru creștini) reprezenta viața, monahii, în Bizanț, au respins-o. Mai multe sinoade au interzis, de altfel, sângele animalelor pentru consum. Împăratul Leon cel Înțelept a poruncit chiar ca cei care mâncau sânge să fie biciuiți și să le fie confiscate bunurile. Dovadă că un astfel de preparat nu era întru totul trecut cu vederea.
Ficatul
Bizantinii considerau ficatul de porc ca având un gust cu totul aparte. Îl prăjeau în ulei, ori îl frigeau pe grătar, puțin sărat, adăugându-i coriandru”.
De unde vine numele Bobotezei?
„Explicația e una simplă” - apreciază Gheorghiță Ciocioi. Credința ortodoxă, în calendarele slave (preluate apoi de calendarele românești mai vechi), cuprindea numele întreg al sărbătorii Epifaniei, Teofaniei etc., mărturisind două evenimente: «Arătarea lui Dumnezeu» și «Botezul Domnului» de către prorocul Ioan. În slavă, pe scurt, sărbătoarea, în calendar, se numește «Bogoiavlenie i Krăștenie», adică «Arătarea lui Dumnezeu și Botezul (Domnului)». Mai pe scurt, în românește, Bo’-boteaza, unind cei doi termeni (unul slav și unul deja românesc), cele două evenimente. Bo(go)(iavlenie) (i) Boteaza/Botezul. Articularea a rămas slavă, în «a», din vechime, pentru masculin, la Botez”.
„După unele izvoare istorice, Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită la Roma în jurul anului 335”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Tradiția păstrată în Răsărit e că cea dintâi predică de Crăciun a fost rostită în anul 376 de către Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„În primele trei veacuri, Crăciunul nu se prăznuia «independent», ci odată cu Boboteaza, pe 6 ianuarie”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„La Constantinopol, Crăciunul a fost prăznuit pentru prima oară pe 25 decembrie în anul 378, iar la Ierusalim, în 433”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Cum am primit creștinismul prin intermediul limbilor greacă și latină, e de așteptat ca numele Crăciunului să îl aflăm aici - în latina populară, străromână, în terminologia creștină de limbă greacă ce a suferit unele prefaceri în spațiul carpatic”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog