Pe stadioanele din Statele Unite, zgomotul e dublat de trosnetul uscat al cojilor de arahide. Oamenii le sparg cu o mișcare scurtă, aruncă miezul în gură, iar restul — direct pe jos. Nimeni nu se supără. Cojile fac parte din decor, ca berea caldă și pălăria de baseball. E un gest de libertate domestică, o concesie făcută plăcerii mărunte de a fi acolo, împreună, într-o lume unde aproape totul e reglementat.
La noi, lucrurile se desfășoară pe același registru, doar că semințele au înlocuit arahidele. În tribunele de fotbal, pe băncile din parc, la colțul blocului. Românul desface semințele cu o precizie chirurgicală și un ritm de metronom. Le sparge între incisivi, scuipă coaja cu un gest reflex și continuă conversația ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu e doar un obicei, e un cod social: semințele marchează apartenența la comunitate, la o lume care preferă să contemple viața din mersul gurii. Alunele seamănă cu semințele precum baseball-ul cu oina – două sporturi naționale similare, precum consumul de alune și semințe. Gestul de a prinde mingea sau de a sparge coaja e un ritual care leagă generațiile. E același respect pentru timpul petrecut împreună, pentru ritmul simplu și sigur al acțiunii, și pentru plăcerea pură de a fi parte dintr-un microunivers în care detaliile mici contează mai mult decât scorul sau miezul.
Și, ca într-un fim cu Mărgelatu – interpretat de Florin Piersic în „Drumul Oaselor”, „Trandafirul Galben” sau „Colierul de Turcoaze” – fiecare coajă aruncată pe jos poate fi citită ca o mică intrigă, un secret al tribunei, o mică poveste de curaj și ingeniozitate. Românul care ronțăie semințe devine eroul propriului său film. Fiecare coajă e o amuletă împotriva plictiselii, un obstacol care testează precizia și răbdarea, un simbol al vicleniei cotidiene. Gestul de a descoperi miezul, cu satisfacția teatrală a unui erou de film, transformă fiecare spectator într-un protagonist al micilor aventuri, cu intrigi și triumfuri discrete, ascunse în banalul unei tribune sau al unui colț de parc.
Dar și aici există un fundal economic și simbolic. Floarea-soarelui a fost, după 1945, o cultură strategică în agricultura socialistă: ieftină, ușor de cultivat și extrem de productivă. Devenise, în timp, „hrana de margine” a omului simplu, a spectatorului, a navetistului, a celor care învățaseră să umple golurile vieții cu gesturi repetitive. Așa cum americanii au moștenit arahidele din Sudul agrar postbelic, românii au moștenit semințele din economia rurală a autosuficienței.
Americanii au transformat arahidele în simbol al sportului lor național, un accesoriu sonor al meciurilor de baseball. Românii, semințele – în simbol al timpului mort dintre două evenimente importante. Unii le asociază cu performanța, ceilalți cu așteptarea. Dar în ambele cazuri, coaja e pretextul: un mic zgomot care acompaniază liniștea, o formă de conversație cu sine și cu lumea.
Acolo, pe stadionul american, cojile trosnesc sub tălpi ca ecoul unei tradiții vechi de un secol. Aici, în tribunele noastre, cojile de semințe se adună ca o cronologie a plictiselii publice. Și totuși, e ceva tandru în acest gest repetitiv. În ambele culturi, miezul contează mai puțin decât plăcerea de a-l descoperi.
Dar dincolo de antropologie, există și economie. Arahida este o cultură ieftină, versatilă și locală. A fost promovată agresiv în Statele Unite după Războiul Civil, când Sudul agrar trebuia să se diversifice după prăbușirea monoculturii de bumbac. George Washington Carver – agronom și chimist afro-american – a demonstrat în anii 1910 cum arahidele pot reface solurile degradate și pot hrăni o populație sărăcită. Astfel, arahida a devenit aliment național, iar „peanut butter” – emblema autosuficienței americane.
De ce nu migdale? Pentru că migdalele nu spun aceeași poveste. Ele sunt un produs al abundenței californiene, scump de cultivat, dependent de apă și albine, și asociat cu clasa mijlocie urbană, preocupată de sănătate și imagine. Arahida, în schimb, e populară, accesibilă și ușor de cultivat în Sud. Într-o țară care se revendică din clasa muncitoare, peanut-ul e autentic, migdala – cosmopolită.
Pe de altă parte, din perspectivă nutrițională, e adevărat: migdalele sunt mai sănătoase – mai puțin alergene, mai bogate în grăsimi bune și antioxidanți. Dar nu hrana dictează cultura, ci invers. Americanii nu mănâncă arahide pentru că sunt sănătoase, ci pentru că le sunt familiare. În economiile dezvoltate, obiceiurile alimentare rareori urmează logica rațională a nutriției; ele urmează logica identității colective – și se vede din nou cum spusele lui Gustave Le Bon se verifică: sectarismul, nu rațiunea influențează mulțimile. Așa cum românii nu ronțăie semințe pentru aportul de vitamina E, ci din cauza obiceiului „din târg”, nici americanii nu mănâncă arahide ca să-și regleze colesterolul. Ci pentru a păstra o continuitate culturală – între satul de bumbac din Sud, stadionul de baseball și supermarketul din suburbie.
În ambele cazuri, coaja devine simbol. E zgomotul unei apartenențe, ecoul unei copilării comune. Gestul e același: îți folosești dinții pentru a ajunge la miez, arunci cojile pe jos și te bucuri de clipa suspendată. Două națiuni, o singură filozofie: miezul nu contează fără lupta cu coaja.