Oamenii sunt slabi și lipsiți de virtute, extrem de schimbători și de influențabili, pradă tentațiilor, dispuși la agresiune față de semeni sau nepăsători față de soarta acestora, nu-și cunosc propriile interese și sunt incapabili de colaborare socială. Sunt și incapabili să învețe, astfel că educația voluntară este inutilă.
Cu alte cuvinte, oamenii nu se maturizează cu adevărat niciodată, ci pot fi doar determinați din exterior, prin constrângere, să se comporte „ca și cum″ ar fi maturi. Ca atare, e absurd să ne și gândim că libertatea economică și economia de piață ar putea funcționa neconstrânse.
Evident, criticii libertății economice se luptă cu o fantomă pur abstractă, nesusținută cu adevărat de niciunul dintre teoreticienii serioși ai liberalismului clasic și variantelor sale mai radicale. Nimeni n-a promis vreodată un paradis al raționalității absolute. „Piața″ nu poate fi un paradis, cum nu poate fi nici o societate de drept privat integral. Libertatea economică are drept premisă funcțională un imperativ moral: respectarea reciprocă voluntară a drepturilor de proprietate ale fiecăruia, a principiului non-agresiunii. Și cum nu poate nega nimeni că oamenii sunt mai mult decât imperfecți, este de neimaginat o lume fără conflicte și încălcări de drepturi.
Intervenționismul și planificarea însă, care postulează binefacerile unui monopol „legitim″ (acceptat măcar tacit) al violenței „legitime″, dotat în plus cu cunoașterea rațională a nevoilor și intereselor tuturor și ale fiecăruia, dar și a celor mai bune metode de satisfacere a acestora, sunt calea sigură către - deopotrivă - nedreptate și ineficiență. Pentru că reglementatorii de stat sunt, în mod evident, la fel de „oameni″ ca noi toți, cu aceleași hibe, și nici măcar adeziunea explicită a semenilor lor nu îi poate înainta „ontologic″ în grad.
Pe scurt, intervenționiștii se prind în propria plasă: cum să dai unor oameni „lipsiți de raționalitate″ putere „legitimă″ de decizie asupra semenilor, asupra societății în general?
Iar școala austriacă de economie este singura care a reușit să arate că nu există, de fapt, nici o contradicție între ceea ce percepem în mod corect drept comportamente „păguboase″, chiar „autodistructive″ și faptul că, în mod fundamental, oamenii iau totuși decizii „raționale″. Dilema a fost soluționată prin teoria subiectivă a valorii, cea care ne-a învățat și că nu există vreun nivel „corect″, calculabil, al prețurilor produselor și serviciilor.
Iar aici e bine să ne amintim de metafora Friedman-Savage a „jucătorului de biliard”, care rămâne vie în mintea multor economiști. La momentul conceperii sale, așteptările raționale, aflate în centrul ipotezei venitului permanent și a abordărilor neoclasice dinamice ale consumului, au fost repudiate pe motiv că oamenii nu țin cont în mod conștient - chiar efectuează derivații matematice non-triviale mental - atunci când iau decizii de consum, uneori instantanee.
Analogia vine cu o replică: dacă oamenii de știință au construit un model pentru acțiunile unui jucător ideal de biliard, implicând calcule greoaie, iar un jucător expert s-ar comporta în concordanță cu acest cadru, ajungând la rezultate similare, dar folosind mecanisme cognitive distincte, atunci modelul este considerat satisfăcător. Urmând această logică, dacă acțiunile managerilor le imită în mod credibil pe cele ale agenților care maximizează profitul, atunci ar trebui să fim mulțumiți, chiar dacă mijloacele de realizare a acestui lucru ne scapă. La urma urmei, dacă managerul ar acționa irațional, nu i s-ar încredința deciziile.
Această abordare a fost limitativă, deoarece fără a propune un mecanism coerent, o teorie nu poate face lumină asupra motivului pentru care deciziile firmelor sau gospodăriilor cu preferințe similare sunt eterogene. Totuși, faptul că autorii aleg un jucător „experimentat” ca exemplu nu este întâmplător și a prefigurat descoperirile în teoria perspectivelor. Modul de gândire al Sistemului 1 care coordonează deciziile spontane funcționează pe baza experiențelor anterioare, în timp ce euristica modelată pe situații trecute ajută la luarea deciziilor rapide care sunt „în mare parte corecte” și îi scutește pe factorii de decizie de costurile psihice.
La șase ani după analogie, Savage însuși a introdus conceptul de utilitate așteptată subiectivă. De fapt, el a acceptat posibilitatea ca indivizii să atribuie probabilități bazate pe un sistem de credințe personale, recunoscând că agenții pot fi diferiți în capacitatea lor de a evalua probabilități obiective, necunoscute.
Metafora Friedman-Savage a omis o linie mai solidă de apărare a raționalității găsită în cadrul praxiologic contemporan al lui von Mises, care presupune că acțiunea umană este inerent rațională - orice abatere de la raționalitate este de neconceput. El exemplifică faptul că comportamentul unei persoane nevrotice se bazează pe o logică internă care implică mijloace și scopuri clare, în ciuda faptului că este perceput ca atipic și „neregulat de la început”. În timp ce majoritatea pot rămâne la acțiuni economice convenționale, instinctuale, cum ar fi economiile de precauție, unele ființe raționale, intenționat sau din lipsă de instinct de conservare, resping astfel de norme. A avea așteptări eronate este permis de raționalitate.
Becker s-ar putea să se fi inspirat din acest lucru atunci când a creat teoria dependenței raționale. Când dezvoltă o „dependență” pentru un bun - să zicem jocurile de noroc - care ar putea avea implicații negative asupra sănătății sau financiare, un agent stabilește rațional perioade de consum frenetic și retragere. Dependența, descrisă ca o variabilă de stare, se acumulează pe baza experiențelor de consum anterioare.
A devenit astfel clar că teoria neoclasică poate fi răscumpărată - și eliberată de analogie - prin recurgerea la experiență și învățare - adesea deliberată și un produs secundar al experienței. În cele din urmă, von Mises și-a exprimat reticența remarcând că „rațiunea și experiența ne arată două tărâmuri separate (...) niciun pod nu conectează - din câte putem vedea astăzi - aceste două sfere”.