Puțini bunici nu vor sări ca arși să critice ce am scris mai sus. Dar sintagma din titlu mi-a fost inspirată de analistul financiar Iancu Guda și cred că exprimă foarte plastic, dar și foarte corect ce se întâmplă de ani buni în România. De mulți ani încoace trăim cu realitatea dureroasă că România nu are bani pentru creșterea pensiilor (și nici a salariilor în sectorul public). Suntem o țară „pe deficit” public, adică o țară în care statul nu reușește să strângă banii pe care îi cheltuie cu cetățenii săi.
Anul acesta situația este și mai gravă: Consiliului Fiscal (CF) arată că deficitul bugetar se va situa între 8,1% din PIB şi 10,4% din PIB la finalul lui 2020, cu mult peste estimarea inițială a guvernului, de 6,7% din PIB. Potrivit lui Cristian Popa (macroeconomist și membru în CA al BNR), și datoria publică a României va crește alarmant, de la aproximativ 35% din PIB înainte de începerea pandemiei, la peste 50% în 2-3 ani, „iar cu legislația actuală privind creșterea pensiilor ar fi o chestiune de timp până ar trece de 60%”. Și Consiliul Fiscal avertizează că datoria publică a României va crește în perioada 2020-2021, depăşind nivelul de 50% din PIB, în ipoteza optimistă și peste 55%, în cea pesimistă, din cauza creșterii deficitului bugetar, a deprecierii leului în raport cu euro și pe fondul crizei provocate de pandemia de COVID-19.
Și ce le pasă bunicilor și bugetarilor și nouă, tuturor, de datoria publică? Ar trebui să le pese bunicilor și bugetarilor, pentru că dacă gradul de îndatorare depășește 50% din PIB, guvernul îngheață salariile bugetarilor, iar dacă datoria „sare” de 55%, se îngheață automat și cheltuielile cu asistența socială din sistemul public. Deci degeaba promisiuni populiste de majorare a veniturilor, dacă acestea din urmă vor fi înghețate din cauza îndatorării tocmai pentru plata lor.
Și ar trebui să ne pese tuturor, pentru că astăzi ponderea cheltuielilor de asistență socială și cu salariile bugetarilor sunt aproape 85% din totalul veniturilor statului. Odată cu creșterea pensiilor cu 14% (anunțată deja de guvern), cheltuielile cu pensiile și salariile „se duc la 90%”, arată Iancu Guda. Iar dacă s-ar majora pensiile cu 40% (lege populistă, votată la repezeală, când tocmai se anunța cât de mare este deficitul bugetar), s-ar duce la 105% din veniturile statului. Ceea ce înseamnă că tot efortul cumulat al economiei nu va ajunge nici măcar pentru plata pensiilor și salariilor publice, darămite să ne mai gândim să construim spitale, școli, drumuri…
În România, pensiile de azi sunt plătite de contribuțiile colectate din salariile de azi (sistem «pay as you go»), nicidecum pe bază de acumulări trecute, în fonduri de investiții pe timp lung. Dar dacă pensiile cresc mai mult decât cresc salariile și se adâncește, în același timp, și deficitul bugetar, salariile de azi nu mai ajung deloc pentru plata pensiilor de azi. Banii nu sunt de ajuns, statul român se împrumută, iar datoria se adâncește. Când vom da banii înapoi? Și azi, și mâine, și poimâine, dar și zeci de ani de acum încolo. Nepoții de azi sunt salariații și datornicii de mâine. Nu doar că vor plăti mai mult (se acumulează datorii mai mari), dar vor fi și mai puțini (ritm demografic negativ, imigrație în creștere) și – posibil - mai săraci (șomaj amenințător din cauza crizei economice, necorelarea pregătirii forței de muncă cu cererea și transformările economiei globale, lipsa de predictibilitate a bunăstării economico-sociale și lipsa de investiții care să furnizeze statului și cetățenilor lui venituri suplimentare).
Iată de ce, din cauza unor politici populiste și iresponsabile, putem spune - cu tristețe, altminteri - că trăim în țara în care bunicii mănâncă din farfuria nepoților.