Agenţiile internaţionale de presă trimiteau în toată lumea poza cu un tânăr frumos, cu plete romantice, alergând cu braţele întinse precum aripile unui pescăruş, în timp ce pe obraz i se prelingeau lacrimi. Explicaţia la poză suna astfel: „Lacrimile de bucurie ale internaţionalului român Cristian Chivu, care, la debut, a marcat un gol în poarta naţionalei Germaniei, deşi este fundaş”. Adevărat, Chivu scutura plasa porţii Germaniei şi alerga fericit pe gazon, cu lacrimi pe obraz, era turneul final al Campionatului European. În emisiunea mea de la Antenă, Cristi îşi aduce aminte şi oftează. „Lacrimile îmi curgeau pe obraz din alt motiv, aş fi vrut să ştiu dacă tata a văzut din Ceruri reuşita mea”. Povestea este tulburătoare. Tatăl lui Cristi, cel care l-a susţinut să meargă pe drumul fotbalului, îşi trăia finalul de viaţă, cancerul îl învinsese. Tatăl s-a agăţat cu disperare de viaţă pentru a vorbi ultimele cuvinte cu fiul cel drag, plecat la un meci în alt oraş. Cristi a venit într-o fugă şi tatăl a vorbit cu el în momentele de pe urmă, cu uşa încuiată. Apoi şi-a dat duhul. Nimeni nu a aflat secretul acestei discuţii de final între tată şi fiu. De curând, un fotbalist de talent de la Cluj, convocat la naţională, Adrian Alexandru Păun, a spus că se străduieşte să joace cât mai bine pentru tatăl lui, care a murit când el avea doar patru ani. Tatăl a ocupat un loc teribil şi în sufletul lui Gică Popescu. În timpul accidentului cu închisoarea, când Gică a primit o învoire, primul drum l-a făcut la Calafat, să plângă la mormântul părintelui său. Când Gică era mic, tatăl îl lua de mână şi mergeau în fundul grădinii să privească Dunărea. Fără să rostească un cuvânt. Să vadă cum curge majestuos eternitatea românească, Dunărea.