Băncile au generat profituri și și-au întors brusc privirile către ele protecția consumatorilor, concurența și în final fiscul. De la potențiale amenzi s-a ajuns de-a dreptul la impozite, pentru că, pe măsură ce a fost înghițită mafia, în rolul urmăriților penal Baba Novac sau Toma Alimoș a ajuns să joace chiar statul.
Ia gândiţi-vă un pic cum s-a pervertit și mafia. Organizaţiile mafiote încasau taxe de protecţie din cartierele pe care le controlau. Dar nu-şi puteau permite să-şi omoare businessul. Aşa că, în perioadele dificile, relaxau fiscalitatea pentru a nu-și omorî baza de taxare. Pe când, în prezent, lotrii din politică, după ce elimină „impozitarea” paralelă, acţionează precum un monopol, redenumesc taxele de protecţie impuneri excepționale şi nu le reduc în timp de criză, dimpotrivă.
În fine, ideea nu e nouă, în 2010, premierul Boc şi-a încordat „arcul” spre bănci şi le-a ameninţat cu supraimpozitarea profiturilor, celebra taxă Robin Hood: „Dacă băncile străine (...) nu vor înţelege că au fost la bine alături de români, adică au obţinut profituri extrem de importante (...), iar acum, când vremurile sunt dificile, vor povara crizei numai pe umerii românilor (...), avem posibilitatea să aplicăm mai multe măsuri (...) precum acea taxă Robin Hood”.
După care taxele clawback asociate cu măsuri de tip mercurial au acționat asupra ofertei şi au indus penurie pe piața medicamentelor. Sau au fost impuse în sectorul energetic, în ciuda mesajului clar al unei caricaturi semnate Mardale: „Hai sictir cu taxa voastră de solidaritate, da’ ce-am furat împreună?” Taxe care se vede că se aplică doar „dujmanilor”. Adică nu-s băgate în aceeași oală salariile din zona non-tradable a administrațiilor publice locale, care, fiindcă nu s-au mărit în funcție de sporurile de productivitate, ci pentru a da satisfacție oamenilor de încredere ai baronilor, au amplificat deficitul structural. Cu riscul ca acest exercițiu sinucigaș să-i determine pe toți salariații să-și dorească să se angajeze la stat, în contextul în care „substanța” pentru remunerațiile din zona neproductivă e realizată în sectorul privat și virată sub formă de impozite și contribuții.
Să ne întoarcem însă la victimele lui Robin Hood. Băncile au împrumutat din ce în ce mai mult statul, ceea ce i-a permis acestuia să nu-și ajusteze deficitul, după care birocrații s-au gândit mai bine și au ajuns la concluzia că nu au de ce să le plătească instituțiilor de credit dobânzi, când le pot lua banii înapoi și de tot cu impozite.
Ceea ce scapă ei din vedere este faptul că băncile au închis sucursale și au trimis oameni în șomaj, s-au reașezat temporar în costuri pentru că au oferit servicii mai proaste clientelei. O spun din nou, pentru că a venit momentul, personajul Kramer din serialul Seinfeld avea ca idee de afaceri să facă o pizzerie unde să-şi gătească clienţii singuri. La relativ puţină vreme de la enunţul său se observă că miştourile devin concept de business și băncile funcționează din ce în ce mai mult ca niște autoserviri, renunță să mai ofere produse sofisticate, iar statul, când vede că au făcut bani pe seama deprecierii calității, dorește și el o parte din „succesul” managementului costurilor.
Și eterna și fascinanta întrebare ar fi dacă din circa 50 de bănci am ajuns să mai avem aproximativ 30, asta nu „trădează” oare că ar fi și mai puțină economie? Cu mai puțină economie, și baza de impunere este mai redusă și dacă-i erodată an de an e posibil ca în curând puținii contribuabilii să fie cunoscuți pe nume, precum urșii Panda pe cale de dispariție.
Băncile sunt considerate sistemul circulatoriu al economiei și, din păcate, aceste artere sunt pe cale să se blocheze prin suprataxare. Și nu vreau să reamintesc mesajul din caricatura lui Mardale, ci doar să precizez că nu poți să ceri mai mulți bani de la cineva fără să-i oferi nimic în schimb.