1. La validarea deputatului Maiorescu
Deschide balul criticul și istoricul literar Paul Cernat: „În incipitul unui mic text din «Timpul» (5 aprilie 1878) despre un raport parlamentar citit de «negrul, cocoșatul și lacomul» Pantazi Ghica - în care acesta contesta validarea ca deputat a lui Titu Maiorescu din partea colegiului I de Iași - Eminescu introduce o comparație eclatantă între Adunarea Deputaților și un stabiliment vienez de alienați mintal: «un doctor însemnat, director al unui mare stabiliment de alienați (adică, pe bună românească, de nebuni), a avut o idee dintre cele mai originale: voind a arăta publicului vienez bunătatea sistemului său de psihiatrie, el a convocat, fără alegeri, pe toți pensionarii săi la o adunare unde erau slobozi să facă toate după capul lor. Cine a fost de față la ședința de sîmbăta trecută, 1 aprilie, a Camerei, a avut fericirea de a vedea o a doua edițiune revăzută, însă nu îndreptată, a adunărei din balamucul vienez». Să fi fost oare clinica Oberdobling din Viena?”, se întreabă Paul Cernat.
Jubilarea interioară a unui olimpian
Imediat, continuarea: „Oricum, «deasupra tuturora» își va fi rotit «bulbucații ochi» basedowieni chiar C.A. Rosetti, președintele Adunării Deputaților - la bête noire numită constant de Eminescu, în articolele sale, «hidoasa pocitură», cu trimitere la versurile lui V. Alecsandri din broșura Epistolă generalului Florescu («hidoasa pocitură, precum numeşte nemuritorul Alecsandri pe reptilul care a muşcat ţara aceasta de călcâiul ei achilic»; versurile alecsandriene în speță fiind: «Eu, nedeprins cu tina, mă țin de ea departe/Și-aștept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură,/Care-au sădit în țară invidie și ură»). Cum să nu fi jubilat interior «olimpianul» lider al Junimii ascultând, în cenaclu, furiile din ultima parte a «Scrisorii III», care au pricinuit indignarea și demisia din Junimea a lui Gh. Panu? Noroc că poetul nu dă nume în poemul său satiric: ars în efigie fiind, textul - publicat azi - ar fi fost încadrabil măcar la infracțiunea de calomnie, dacă nu la ofensă adusă autorității statului (pasibil fiind, adică, de «pușcărie sau de casa de nebuni»), intrând cu siguranță în atenția Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. E adevărat că, pe vremea aceea, Eminescu era, pentru mare parte a opiniei publice, «Minunescu» - până la «poetul național» mai trebuia așteptat”.
2. Direcții „ilicite”
Despre asemenea „ilegalități” maioresciene comentează, evident, Paul Cernat: „Prietenul Adrian Jicu a publicat de curând, sub forma unei spovedanii, o «exoficțiune» savuroasă despre Titu Maiorescu (un spirit religios secret, sub acoperire, care se ducea incognito la Cernica să se roage) în care viața intimă a acestuia e scociorâtă temeinic. Autorele nu se sfiește să șarjeze cu voluptate înspre direcții «ilicite», cum ar fi mult disputata afecțiune a pasionalului olimpian pentru sora lui mai mare Emilia (în care vede, fără înconjur, o relație incestuoasă). Nu știu ce va zice însă citind sau recitind această însemnare eminesciană - e plin de însemnări buruienoase în caietele poetului... - despre, pare-se, amorul tarifar al criticului cu un «mușteriu» adolescinte. Asta dacă am înțeles eu bine o notație nițel cam obscură, mai ales că e vorba de acel cunoscut vis exotic cu Don Alfons și Don Carlos care-l vizitează pe Eminescu la Ipotești: «Am ieșit parecă-n tîrg (...) ș-am întîlnit pe Sofia de la Bodnărescu, căreia i-am spus că femei urîte sînt ușor de căpătat. Crede că urîtă sau frumoasă fie, tot atîta o costă și totdeauna se plătește prea scump n-ai ce-i face. Sau poate să facă ca D. Maiorescu să deie 150 fr. pe un mușteriu numai de 17 ani? cum a făcut-o la Polyz». Incendiar, nu? „În fine - a revenit Paul Cernat -, să zicem că Eminescu l-a visat «subversiv» (vorba lui Geo Bogza) pe Maiorescu făcând amor tarifat cu adolescenți, într-o epocă victoriană în care «duduca de la Vaslui» făcea legea...”.
3. Elogiu cu măsură
Detenta de critic neiertător și apărător al formelor cu fond palpabil, subiectivă însă de multe ori - specifică lui Titu Maiorescu - este evidențiată de Constantin Dobrogeanu-Gherea, prin intermediul istoricului literar Paul Cernat: „Cel mai exact elogiu la adresa criticii lui Maiorescu, om cu limite despre care s-a vorbit îndeajuns, dar legislator exemplar de politici culturale temeinice și de suprastructuri instituționale, spirit clarificator și exigent, normator al limbii noastre literare încă în uz și fondator de canon, rămâne, în opinia mea, cel din articolul «Asupra criticei» al adversarului său leal, Constantin Dobrogeanu-Gherea”. Îi facem loc: „Dl Maiorescu, om luminat, instruit - care și-a format cunoștințele și gustul literar după geniile cele mari ale Germaniei, după Lessing, Schiller, Goethe -, cunoscător al literaturii europene, om cu gust artistic și cu tact critic, și-a făcut datoria în înțelesul de mai sus, a stat strajă înaintea edificiului literaturii. Acest merit va face ca numele dlui Maiorescu să fie însemnat în dezvoltarea literaturii române. Se înțelege, va fi fost și d-sa părtinitor, lucru firesc și aproape de neînlăturat când critica e critică judecătorească; dar trebuie să ținem seamă și de greutățile cu care a avut să lupte. E de ajuns să citim acele probe de poezii monstruoase strânse de d-sa, pentru a vedea ce mărginiți, ce nulități, ce secături aveau dorința și îndrăzneala să ceară un loc în literatura românească, și dl Maiorescu a avut glas destul de tare și destulă autoritate pentru a da în lături pe acești îndrăzneți pretențioși. Pe de altă parte, d-sa a putut cunoaște, numai în cîteva poezii, un om cu adevărat talentat pe care și l-a încurajat mult, e vorba de Eminescu”.
Maurul și-a făcut datoria…
Tot aici: „Repetăm, acesta e un merit foarte mare al d-sale. Dar a trecut un timp oarecare, literatura s-a dezvoltat, gustul publicului s-a dezvoltat și el, și (...) dl Maiorescu scrie că critica nu mai are nici un rol și, încredințat că critica și-a făcut datoria, zice cu o mândrie foarte la locul ei: «Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să se ducă». Repetăm, dl Maiorescu are dreptate. Chiar articolul critic din urmă al d-sale arată că critica, cum se făcea înainte, și-a trăit traiul. Dar lipsind critica judecătorească, nu va rămânea nimica în locul ei? Dl Maiorescu nu ne spune nimic, nici măcar nu face vreo aluzie că ar fi existând o critică modernă, care nu numai că nu piere îndată ce literatura se dezvoltă, dar dimpotrivă, ajunge tot mai puternică. Nu cunoaște oare dl Maiorescu o astfel de critică? Ori o cunoaște, dar nu o primește, nu socoate de trebuință să vorbească de dânsa, pentru că pe orizontul nostru literar nu vede oameni destul de destoinici pentru a o face”.
4. Cu capetele goale…
Titu Maiorescu, într-o scrisoare către sora sa Emilia Humpel (21 iunie 1889) despre înmormântarea lui Mihai Eminescu la Cimitirul Bellu - pe 17 iunie, în parcela 9. 23 de ani mai târziu, în toamna lui 1912, după un lung drum cu peripeții în sicriu prin Austria și Transilvania, I.L. Caragiale îi va deveni vecin în mormântul din stânga: „Emilia dragă, în Biserica Sf. Gheorghe nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug şi pentru Tine şi ţi-o trimt aici. Sub bandă primeşti şi un număr din «Constituţionalul» cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoţit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, N(...), Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuţa şi vro 600 de scolari şi studenţi (admirabilul cor vocal de la Mitropolie, era singura pompă) era vremea acoperită, liniştită, nu vânt, nu zgomot, câteva picături de ploae, vro 5 minute, apoi iar bine; cortegiul a pornit din biserică pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7. S-a luat loc de la Primărie un mormânt de veci pentru el; e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare, un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj şi o piatră de mormânt - eu cred o mare stâncă brută de marmoră cenuşie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripţia Mih. Em şi poate 4 versuri ale lui, şi un tei înlăuntrul grilajului. Se vor face subscripţii. Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toţi şcolarii, şi din Transilvania, să contribue. Sâmbătă sara s-a înmormântat Eminescu”.
186 de ani s-au împlinit în 15 februarie 2026 de la nașterea lui Titu Maiorescu.
51 de invitați (aleși pe sprânceană) a avut Titu Maiorescu la petrecerea care i-a marcat 51 de ani de viață.
„Vorbea ușor și scria greu”, E. Lovinescu, despre maestrul său, Titu Maiorescu
„Mă rușinez că alerg după posturi, ca un băiețaș care este surprins de iubita sa platonică în timp ce face pipi”, Titu Maiorescu, într-o scrisoare adresată amicului Theodor Rosetti
10 ianuarie 1866 este data la care Titu Maiorescu este acceptat în baroul Iași, începând astfel să practice avocatura.