Fiecărui vârf al Triunghiului Karpman îi corespunde, în viața reală, un rol: Persecutor, Salvator și Victimă. „Salvatorul și Persecutorul sunt cele două extreme ale Victimei, așa că indiferent de poziția de la care se pornește analiza, toate rolurile sfârșesc în interacțiunea cu Victima”, menționa psihologa Elena-Carmen Țuca în studiul „Cu rușinea de mână la psihoterapie” (Curtea Veche, 2022). Detaliat? „Fiecărui rol îi corespunde un anumit scenariu, care, în esență, reprezintă felul în care un individ se raportează la sine, la lume, la cum e perceput și tratat de ceilalți. De asemenea, de acest scenariu depinde și modul în care interpretează stimulii externi, raportându-i la cadrul intern de referință”.
Oameni noi, deprinderi vechi
În completare: Poziția de pe care pornești în viață - Victimă, Salvator ori Persecutor - depinde de rolul pe care-l deții în familia de proveniență. Oamenii reacționează pe parcursul existenței în trena trecutului, folosind aceleași strategii învechite deprinse în copilărie de la părinți, bunici etc.”. Să facem însă loc și principalelor caracteristici ale „rolurilor” din Triunghiul lui Karpman. În deschidere, Salvatorul: „Intrarea în viață de pe poziția de Salvator face persoana în cauză să fie codependentă, învățând că pentru a se simți bine trebuie să se facă utilă și să aibă grijă de ceilalți. Fără să aibă permisiunea de a avea grijă de sine încă din copilărie, nevoile îi sunt reprimate, ceea ce face ca la exterior să se manifeste prin grija excesivă pentru cei din jur. Își asumă rolul de a-i sprijini pe ceilalți, rol altruist recunoscut de societate”.
Umbra mamei
Dar… „În spatele acestui comportament se află convingerea nerostită că aceasta ar fi singura cale de apropiere de ceilalți, singura șansă de a fi apreciat, respectat, iubit. Și asta pentru că cea mai mare temere a Salvatorului este singurătatea. Tocmai de aceea crede că valoarea lui e cu atât mai mare cu cât are grijă de ceilalți. Vrea să devină indispensabil, ca să evite posibilitatea de a fi abandonat, părăsit, evitat. Atunci când nu simte recunoștință din partea Victimei, explodează frustrat: «După tot ce-am făcut pentru tine, doar atât primesc?», «Dacă m-ai iubi, nu te-ai comporta așa» etc.”. Vă sună familiar? Poate pentru că Salvatorul poate fi considerat și «umbra mamei». În loc de susținere și încurajare, tinde să sufoce, să controleze și să manipuleze. „Salvatorul preia din responsabilități fie că vrei, fie că nu vrei. Dar nu salvează pentru a face un bine, ci pentru că simte nevoia să îngrijească o persoană dependentă. Cu cât mai dependentă, cu atât mai bine, iar când făptura dependentă începe să aibă puseuri de independență, Salvatorul se poate transforma rapid în Persecutor”.
Umbra tatălui
Și-așa am ajuns la un alt rol al Triunghiului Karpman: „Povestea Persecutorului - a punctat psihologa Elena-Carmen Țuca - începe așa: «A fost odată ca niciodată un copil abuzat fizic, emoțional sau sexual de către cei care aveau grijă de el». Acest rol este jucat adesea de cineva abuzat în primii ani de viață. Ca urmare, de multe ori în interiorul lui clocotește un sentiment de mânie. Persecutorul își reprimă însă trăirile cele mai profunde de neajutorare de dragul supraviețuirii, ascunzându-se în spatele indignării și nepăsării. Alege să se identifice cu propriul persecutor, pe care-l percepe ca pe un un individ puternic. Credința lui de bază este: «Lumea e periculoasă, nu trebuie să am încredere în nimeni, deci, ca să rezist, e musai să mă apăr și să atac eu înaintea celorlalți»”.
Blamare, interogare, tachinare
În plus: „Persecutorul este umbra principiului patern. Un tată sănătos are rolul de a proteja și de a avea grijă de familia lui. În schimb, Persecutorul încearcă să-i forțeze și să-i disciplineze pe cei dragi folosind manipularea și forța brută, impunându-se prin atac, blamare, interogare, tachinare etc. Dacă Salvatorul are nevoie de cineva de care să aibă grijă, Persecutorul are nevoie de cineva pe care să dea de fiecare dată vina”. Și așa am ajuns la ultimul colț al Triunghiului Karpman: Victima. Acest comportament, extrem de complex, îl vom aprofunda însă într-un articol viitor.
„Intrarea în viață de pe poziția de Salvator face persoana în cauză să fie codependentă, învățând că pentru a se simți bine trebuie să se facă utilă și să aibă grijă de ceilalți”, Elena-Carmen Țuca, psihologă
„Persecutorul își reprimă trăirile cele mai profunde de neajutorare de dragul supraviețuirii, ascunzându-se în spatele indignării și nepăsării”, Elena-Carmen Țuca, psihologă