„Prin felul în care ați condus lucrările acestei sesiuni, Dumneavoastră ați câștigat noi onoruri pentru țara dumneavoastră și pentru dumneavoastră.” În acești termeni se adresa Președintele SUA, Lyndon B.Johnson, lui Corneliu Mănescu în septembrie 1968, atunci când șeful diplomației române își încheia mandatul de Președinte al celei de a XXII-a sesiuni Adunării Generale ONU, ale cărei lucruri s-a desfășurat în perioada 19 septembrie 1967-23 septembrie 1968. Să spunem lucrurilor pe nume: mesajul șefului executivului american nu era câtuși de puțin unul protocolar, de complezență, constituind, în realitate, una dintre cele mai autorizate dovezi că exercitarea de către ministrul de externe al României a celei mai înalte funcții în cadrul Organizației Mondiale s-a bucurat de o „rezonanță planetară”. Împrejurare care nu poate decât să ridice semne de întrebare asupra superficialității cu care s-a trecut peste momentul împlinirii, în anul precedent, a unei jumătăți de veac de la acest eveniment care rămâne, peste ani, o exemplară confirmare dimensiunii istorice a diplomației românești.
De aceea, trebuie menționată în mod cu totul deosebit recenta apariție, în cadrul crestomației „România- Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece”, coordonată de către ambasadorul Nicolae Ecobescu și sub egida Fundației Europene Titulescu, a unui volum, cel de- al nouălea al seriei, având titlul:,,Corneliu Mănescu Ministrul de Externe al României Președinte al Adunării Generale a ONU’’ și ai cărui editori sunt Nicolae Ecobescu și Paraschiva Bădescu. Demers de o remarcabilă ținută analitică și documentară pe care editorii l-au gândit ca ,,un necesar act de a supune atenției cititorilor interesați in valoros corp de idei, concepte și modalități de acțiune ale diplomației românești în promovarea intereselor țării, sub conducerea ministrul său de externe,Corneliu Mănescu’’.
Să reținem această idee:„acțiuni ale diplomației românești în promovarea intereselor țării, sub conducerea ministerului său de externe”. Principalul motiv fiind acela că, atunci, în anii 1967-1968 și chiar până peste câțiva ani mai departe, politica externă a României era gândită și pusă în acțiune de către ministerul de externe și nu fusese confiscată de către un singur personaj. Această ultimă situație fiind (sau trebuind să rămână!) exclusiv de domeniul trecutului! În egală măsură merită atenție sintagma ,,interes național’’, pe care editorii nu au nici-o reținere să o folosească, deși, cu multă insistență (și poate nu doar de florile mărului) alți autori încearcă să ne convingă că face parte din categoria celor prohibite sau măcar a celor irevocabil depășite, date fiind comandamentele globalizării sau, mai nou, scenariile unei Uniuni Europene cu două sau cu mai multe viteze.
Care ar fi, așadar, principalele elemente viabile pe care le putem reține din această incontestabilă performanță a diplomației românești? Iată o întrebare la care,recunosc, îmi este imposibil să răspund, în mod cuprinzător, aici. Motiv pentru care mă voi referi numai la câteva dintre elementele definitorii ale evenimentului. Nu, însă, înainte de a semnala cititorului bogatul material documentar, peste 450 de pagini, privind pregătirea, asumarea și exercitarea de către România, prin cel mai longeviv ministru al său de externe,Corneliu Mănescu, a acestei înalte poziții. Am în vedere,în primul rând, împrejurarea că alegerea lui Corneliu Mănescu se întemeia pe recunoașterea unor atribute majore, constante definitorii, ale politicii externe și ale diplomației românești, cărora li se adăugau,desigur,certele calități ale omului și diplomatului.
În acest sens, în ,,Studiul introductiv’’, Nicolae Ecobescu și Paraschiva Bădescu enumeră cele șapte momente de excepție ale politicii externe și ale diplomației românești înregistrate în anul 1967 și care au contribuit în mod decisiv la creșterea prestigiului și a credibilității țării noastre în Europa și în lume. Rețin în mod deosebit atenția următoarele demersuri: stabilirea,la 31 ianuarie, la rang de ambasadă, a relațiilor diplomatice între România și R F Germania, poziția categoric diferită față de statele membre ale Tratatului de la Varșovia pe care țara noastră a adoptat-o față de criza din Orientul Mijlociu, ca și față de ruptura categorică dintre China și Uniunea Sovietică, în urma căreia puterea de la Kremlin a angajat în conflict și alte state ale așa-numitului ,,sistemului mondial socialist’’, mai puțin România. Toate acestea, alături de alte inițiative și demersuri diplomatice românești, aflându-se în deplină consecvență cu principiile ,,Declarației de independență’’ din aprilie 1964, document politic apreciat ca fiind o categorică și curajoasă breșă în Cortina de Fier. Momentul culminat l-a reprezentat 21 august 1968 când Nicolae Ceaușescu, de fapt România,au protestat energic și curajos împotriva invadării Cehoslovaciei de către cele cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia prin care a fost înăbușită în sânge ,,Primăvara de la Praga’’.
Mai departe, demonstrația pe bază de documente de arhivă care văd pentru prima dată lumina tiparului, detaliază cele cinci paradigme primordiale ale politicii externe românești, rezultat al acumulării și decantării, pe parcursul unui secol, a experiențe diplomatice specifice României Unite. Într-o formulă concentrată, cele cinci paradigme sunt:a)paradigma păcii generale; b)paradigma conviețuirii pașnice și colaborării;c)paradigma egalității suverane a tuturor statelor; d)paradigma întăririi legalității internaționale; e)paradigma bunei vecinătăți. ,,În integralitatea lor- accentuează autorii-, aceste paradigme, aflându-se în raporturi de consubstanțialitate și condiționare reciprocă, concordate cu dezideratele și interesele perene ale națiunii române, au conferit politicii externe și activității diplomatice a țării consistență, coerență și credibilitate’’.
De aici decurge o altă învățătură pe care o puteam trage din rememorarea evenimentelor pe care le evocă această carte și anume responsabilitatea pe care orice stat membru al unei alianțe economice sau militare o are atât față de promovarea obiectivelor comune ale respectivei alianțe cât și față de cetățenii săi, ale căror interese trebuie să le respecte, să le promoveze și, la nevoie, să le apere. Principiu care își păstrează valabilitatea și în zilele noastre. Altfel spus, din moment ce România îl promovează și îl respectă, este de la sine înțeles că, la rândul său, dorește să îl regăsească aplicat în tratativele și în acordurile încheiate cu toți partenerii, indiferent de mărimea, puterea lor economică sau militară sau de sistemul politic căruia îi aparțin aceștia.
Un alt subiect de certă actualitate căruia în studiul introductiv al antologiei editorii acordă atenția cuvenită îl constituie modul în care Corneliu Mănescu și-a exercitat atribuțiile și competențele mandatului, așa încât a reușit să imprime celor două părți ale sesiunii a XXII-a a Adunării Generale ONU un pronunțat caracter de lucru, de dialog și de cooperare. Fapt demonstrat de multitudinea documentelor diplomatice din acest areal tematic și care alcătuiesc, de fapt, marea majoritate a textelor incluse în volum.
O altă concluzie majoră pe care o reținem în ordinea logică a analizei ține de împrejurarea că ministrul de externe al României, Corneliu Mănescu, a fost cel de al doilea ministru român de externe investit într-o înaltă și deosebit de dificilă misiune, în semn de recunoaștere a realismului și cutezanței viziunii sale. Primul titular român al portofoliului afacerilor externe care a primit o asemenea calitate fiind Nicolae Titulescu, patriotul vizionar despre care s-a spus pe bună dreptate că a adus Europa în România și România în Europa. ,,Ziditor de mari idealuri’’, cum l-au numit profesorul Adrian Năstase și istoricul George G.Potra- adevărați ctitori ai Fundației Europene Titulescu- ,,Marele Tit’’ a fost ales, de două ori, consecutiv, Președinte al Adunării Societății Națiunilor, iar viziunea sa despre construcția și derularea activității acestui organism internațional de importanță cardinală pe baza principiilor umanismului, justiției și echității își păstrează nealterată actualitatea.
Mai intră,în mod cert în discuție și o altă temă de mare actualitate pe care, oricâte rezerve ar putea să formuleze unii sau alții, este cazul să o tratăm atunci când rememorăm acest moment de apogeu al diplomației românești. Mai direct spus, deși la nivel de principiu există, un declarat consens asupra întemeierii vieții internaționale pe baza principiilor justiției, echității și cooperării, în realitate, aceste deziderate democratice, moderne sunt, uneori puse între paranteze atunci când interese particulare sau de grup primează. Cea ce, desigur, provoacă reacții de îngrijorare sau, mai grav, de acut, deși nedorit, scepticism. Situație care,în felul său, confirmă adevărul și actualitatea aserțiunii pe care, acum o jumătate de veac, o avansa Corneliu Mănescu de la tribuna celei de-a XXII-a Sesiuni a Adunări Generale a ONU:,,Cercetarea cauzelor tuturor crizelor internaționale care periclitează grav pacea lumii conduce în ultimă instanță la concluzia că în fiecare caz a fost încălcat dreptul inalienabil al popoarelor de a-și hotărî singure soarta’’. Și, mai departe:,,Nu există nimic mai primejdios, mai costisitor și în același timp atât de ineficace, decât încercarea de a impune soluții de dinafară prin coercițiune,peste voința celor interesați’’.
Să recitim acest mesaj și să îi recunoaștem valoarea de avertisment. Avertisment dureros confirmat, peste cincizeci de ani, de către anumiți contemporani care, nu de prea puține ori, au cerut în mod imperios sancționarea României ca ,,elev-problemă’’.Ce-i drept, de data aceasta, în familia Europei Unite… În acest fel, poate, vom înțelege și de ce, pentru teoreticienii și practicienii ,,poziției ghiocelului’’ în politica externă de azi (sau poate și de mâine?!...)a României, rememorarea acestui eveniment, considerat, la vremea sa, ca având ,,rezonanță planetară’’, nu a fost considerată nici oportună și nici dezirabilă.
Misiune pe care,incontestabil, Nicolae Ecobescu și Paraschiva Băsescu, îngrijitorii acestui volum, dimpreună cu Fundația Europeană Titulescu, și-au asumat-o și au împlinit-o în mod exemplar!