Florian Saiu: Care a fost contextul istoric în care s-a consumat Unirea Principatelor Române de la 1859, fapt indispensabil conturării României Mari, șaizeci de ani mai târziu? Care era situația politică în Europa acelor vremuri, în care Rusia, Austria ori Imperiul Otoman îi (des)considerau pe români, un popor supus cu forța, de veacuri, intereselor altora?
Vasile Pușcaș: La mijlocul secolului al XIX-lea, contextul european și cel internațional era foarte complicat. Calea modernizării Europei era trecută prin filtrul Sfintei Alianțe și al Concertului European, structuri de putere aristocratică opozantă evoluției liberale, democratice și naționale. Principatele Române deveniseră teren de luptă în competiția pentru putere a imperiilor pe care le-ați menționat cu mult înainte de secolul al XIX-lea. Situația lor s-a agravat și mai mult odată cu intrarea Rusiei țariste în acel joc european de putere. În epocă, țările române erau considerate teritorii de compensație pe care Marile Puteri le redistribuiau total sau parțial în conformitate cu propriile interese - conjunctură în care Moldova și Muntenia au fost continuu sub ocupația militară rusească și/sau otomană, alteori austriacă, ceea ce a avut consecințe grave asupra dezvoltării socio-economice și politice. Trebuie adăugat că la aceste jocuri de putere au participat și Franța, și Anglia…
Pistolul declanșator: Războiul din Crimeea
- Evident, doar nu ne-a suflat cineva în pânze...
- De la planurile lui Napoleon și Talleyrand referitoare la utilizarea Principatelor Române ca teritoriu de compensație la „Planul Czartoryski”, al împăratul Rusiei, prin care pretindea Franței să recunoască apartenența la Rusia a Moldovei și Valahiei, nimeni nu ne-a cruțat. Să mai amintim și acțiunea tânărului de 25 de ani Stratford Canning, reprezentant al Angliei la Poartă, care a vizat realizarea unui compromis ruso-otoman în 1812, compromis în urma căruia sultanul a cedat țarului estul Moldovei (Basarabia) și estul peninsulei Crimeea. Nu de puține ori, în cadrul acestor confruntări pentru influență și putere în zonă, Principatele Române au ajuns chiar „gaj material” la dispoziția Rusiei. Peste suzeranitatea otomană se suprapusese la un moment dat protectoratul rusesc, războaiele rezultate pricinuind Principatelor devastări, rechiziții, maladii și nesfârșite intrigi politice. Într-un asemenea context s-au conturat și ideile naționale și liberale. La 1848-1849 au fost propuse reforme modernizatoare socio-economice și politice, fiind exprimat și dezideratul creării statului național modern. Doar că acțiunea celor trei Imperii - Austro-Ungar, Rusesc și Otoman - a fost imediată și adesea violentă contra acestor acțiuni modernizatoare ale patrioților români.
Interesele ascunse ale Franței și Angliei
- E limpede că doar românii își doreau Unirea, dar explicați-ne, stimate domnule profesor Vasile Pușcaș, cum a funcționat, concret, mecanismul Unirii din 1859, ce s-a schimbat din mers? La Conferința de Pace de la Paris se stabilise să fie ales un domn în Țara Românească și unul în Moldova, nu unul singur pentru ambele principate. De ce a fost preferat colonelul Alexandru Ioan Cuza și cum de au acceptat vechile case domnitoare alegerea unui militar de carieră?
- O confruntare între amintitele imperii s-a desfășurat în 1853-1856, luând forma Războiului Crimeii. Conflictul a început în toamna anului 1853, de pe teritoriul Principatelor Române, aflate sub ocupație militară rusească, fiind apoi transferat în zona Crimeii, în anul următor, când au intrat în conflict și Anglia, și Franța, pretextând cu solicitarea ca Rusia să-și retragă armatele din cele două Principate.
- Ce justificare necredibilă!
- Da, în realitate Anglia și Franța aveau interesele lor, între care accesul la căile de navigație și comerciale din Marea Neagră, de la gurile Dunării. Se va vedea acest aspect la Congresul de Pace de la Paris (1856), când situația și statutul Principatelor Române au primit o atenție aparte.
Convenția de la Paris ne-a dat tot pe mâna turcilor
- Mai precis?
- Acordul Marilor Puteri (martie 1856) a dus la eliminarea protectoratului rusesc, a menținut suzeranitatea otomană, dar a și recunoscut Principatelor mai multe atribuții de autonomie statală. Iar pentru că nu au putut ajunge la un consens privind statutul propriu-zis al Principatelor Române, s-a decis trimiterea unei comisii care să investigheze opțiunile românilor exprimate prin intermediul adunărilor ad-hoc. În aprilie 1858, această comisie a înaintat reprezentanților Marilor Puteri un raport conținând dezideratele înaintașilor noștri. Realizarea unirii Principatelor nu a fost acceptată în sine. A fost agreată în schimb formula Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, sub suzeranitate otomană. Urmau să fie conduse de doi domnitori numiți de Poartă, cu două guverne distincte, două adunări legislative separate și o Comisie centrală (la Focșani) însărcinată să analizeze proiecte legislative de interes comun. Aceeași Convenție mai indica și realizarea unor reforme socio-economice și politice cu caracter parțial liberal.
- Era vorba, până la urmă, tot de un control exercitat din afară.
- Potrivit acestor aranjamente, în toamna anului 1858 s-au desfășurat în Moldova și Țara Românească alegeri pentru adunările legislative care urmau să desemneze domnitorii. În Moldova, tabăra unioniștilor a reușit să-l impună pe pașoptistul Alexandru-Ioan Cuza (5 ianuarie 1859). În Țara Românească lucrurile au evoluat mai anevoios, deoarece conservatorii dominau Adunarea Legislativă și existau mai multe grupări care susțineau propuneri diferite. Cum niciuna din aceste facțiuni nu a reușit să-și impună propriul candidat, a triumfat și la București idealul realizării statului național și astfel consensul a mers către alegerea aceluiași Alexandru-Ioan Cuza. În felul acesta s-a dat un răspuns inedit Convenției de la Paris, alegându-se același domnitor în ambele Principate și deschizându-se, astfel, calea înfăptuirii Unirii într-un stat național care curând avea să-și spună România.
Alegerea unui militar aflat între „tabere”
- Dar cum de s-a ajuns la Cuza?
- El personifica atunci cel mai bine spiritul momentului. Fusese un revoluționar pașoptist revenit din exil și angajat în diferite funcții de administrare a Moldovei; dovedise că avea opțiuni reformatoare; provenea dintr-o familie înstărită, chiar dacă nu făcuse parte din marea boierime, dar în felul acesta a putut dialoga atât cu gruparea reformatoare, cât și cu conservatorii; anul 1858 l-a găsit în postul de comandă al armatei din Moldova. Cred că tocmai cariera lui militară - combinată cu angajarea în administrarea Moldovei și opțiunile reformiste - l-a adus în fruntea noului stat național român. În opinia mea, datorită efortului și reformelor pe care le-a propus și aplicat pentru a pune bazele statalității moderne a națiunii române, Domnitorul Cuza ar trebui perceput de noi ca Părinte Fondator al României moderne, același apelativ meritând să fie atribuit și principalului său sfetnic și prim-ministru Mihail Kogălniceanu.
„Monstruoasa coaliție” bate la porțile princiare occidentale
Florian Saiu: De ce a fost detronat Cuza? A contat îndepărtarea lui de Mihail Kogălniceanu, poate cea mai luminată minte a României? Sau politicienii au fost deranjați de viața dezordonată a ofițerului? Și cum s-a ajuns la alegerea unui domn străin, cum a fost instaurată o dinastie germană la cârma României? Cum s-a ajuns la familia Hohenzollern?
Vasile Pușcaș: Încă de la 1848, revoluționarii români propuseseră unirea Principatelor Române sub un domn străin, dintr-o casă regală/imperială europeană. Această înclinație venea din caracteristicile epocii, când în Europa funcționau înțelegerile Marilor Puteri de tip Concert European, iar cum Principatele se aflau chiar la intersecția intereselor contradictorii ale acestora, liderii politici români de atunci credeau că vor fi mai în siguranță dacă vor avea protecția unei case regale cu prestigiu și putere la masa negocierilor internaționale. Astfel au gândit și „complotiștii” care l-au detronat pe domnitorul Cuza în februarie 1866, ducând la îndeplinire un proiect al lor anterior și dovedind că se despărțeau greu de concepțiile și metodele vechi, chiar dacă gestul a fost doar pragmatic și oportunist. Au fost aduse explicații referitoare și la viața particulară a domnitorului, a tendințelor sale autoritare și de eludare a rolului Adunării Legislative sau slaba preocupare de a constitui o dinastie românească. Cred, totuși, că cel mai mult a contat în acțiunea înlocuirii lui cu un domn străin acea contextualitate tulbure generată de aceleași imperii care continuau să răspândească nesiguranță în zonă, cu potențial de a afecta inclusiv viitorul noului stat român.
Fățarnicul Bismark - Și așa s-a ajuns la impunerea unui străin pe tronul Principatelor Române.
- „Conspiraționiștii” din București au colindat pe la casele regale din Europa și au găsit destul de repede o soluție convenabilă: prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, fiul unui prusac și al unei franțuzoaice, ceea ce a mulțumit atât pe cancelarul Bismarck, cât și pe împăratul Napoleon al III-lea. Noul domnitor a ajuns repede la București (în mai 1866), alegerea lui fiind aprobată de Adunarea Legislativă. Și tot rapid a fost adoptată o Constituție care prelua conceptele liberale din varianta belgiană (1830), instaurând regimul numit mai târziu al formei fără fond. Din păcate, la destul de puțin timp după acea schimbare, Ion Brătianu avea să constate, la Congresul de la Berlin (1878), că Bismarck nu susținuse interesele României, așa cum speraseră cei din „monstruoasa coaliție” de la București, ci doar aranjamentele Marilor Puteri.
O Revoluție a Demnității Naționale
Evenimentul istoric de la 1859 a fost păstrat în memoria colectivă sub eticheta - una nedreaptă - „Unirea Mică”. A fost contestat atunci de unii și de alții, dar mai este contestat și astăzi, la 164 de ani distanță? Profesorul Vasile Pușcaș are cuvântul: „Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, a fost o Revoluție a Demnității Naționale. Într-o circumstanță internațională complexă, liderii români au găsit calea de a impune în mediul intern și cel european proiectul unității națiunii române. Sunt istorici care susțin că Areopagul de la Paris (1856-1858) a dat românilor ceea ce ei nu au reușit prin revoluțiile din 1848. Dar Congresul de la Paris și Convenția din 1858 nu au acceptat constituirea statului național român, deși aceasta era opțiunea majoritară a românilor”.
În fața faptului împlinit
În completare: „Ceea ce mi s-a părut semnificativ - a punctat istoricul - a fost faptul că la București, acolo unde disputele între conservatori și liberali au fost mai acerbe, iar unioniștii nu dețineau o majoritate în Adunarea Legislativă, au lăsat până la urmă toți la o parte interesele de grup și s-au sincronizat în decizia susținerii interesului națiunii unite, gândindu-se la viitorul unui stat român modern, la o completă independență națională și statală. Marile Puteri au fost puse atunci în fața faptului împlinit, dar să știți că i-au trebuit câțiva ani domnitorului Cuza pentru a obține, cu tact, inteligență și diplomație, recunoașterea de către aceleași Puteri a actului de voință proprie a națiunii române”. Nu în ultimul rând: „Iar acest gest de voință și demnitate națională a avut un efect uriaș asupra mișcării naționale a românilor din provinciile aflate încă sub stăpânire străină, dând sens și direcție către ceea ce avea să se întâmple în anul 1918: desăvârșirea unității naționale și statale românești”.
Patriotismul, în epoca atomizării
Ce (mai) înseamnă astăzi să fii patriot? Istoricul Vasile Pușcaș e prompt: „În ultimele trei decenii românii au ajuns să se manifeste mai mult brownian, atomizat, cu prăpăstii tot mai largi între grupurile socio-economice, politice, culturale, care dau senzația de tribalizare acutizată și continuă conflictualizare, de distrugere a țesăturii națiunii. Nu se mai vede voința unei națiuni de a merge pe drumul ei și lipsește un angajament de a dezvolta un proiect comun al viitorului. Am eliminat aproape toate șansele constructiviste, chiar atunci când contextul european și internațional a fost favorizant. Toate acestea mă fac să cred că ar fi necesar - așa, ca la 1859 - un patriotism sănătos. Căci patriotism, ca sentiment și atitudine, va exista în Europa atât timp cât vom constata că națiunile trăiesc și se dezvoltă în patriile lor. Ce ar putea să însemne asta aici, la noi?”.
Nevoia de coagulare
Ce? „În primul rând, coagularea ca un corp al națiunii de secol al XXI-lea, pentru susținerea și apărarea intereselor vitale asumate ale Țării, în varii conjuncturi regionale și globale. Patriotism înseamnă a gândi și a acționa pentru o dezvoltare armonioasă a întregii societăți românești, pentru crearea și promovarea valorilor în care cetățenii români cred și pe care le consideră parte organică a valorilor umaniste contemporane. Mai adaug și participarea dinamică, prin cooperare, la înscrierea propriilor realizări naționale în circuitul creațiilor majore europene și internaționale”.
164 de ani s-au împlinit pe 24 ianuarie 2023 de la unirea Munteniei și a Moldovei
„Acest gest de voință și demnitate națională a avut un efect uriaș asupra mișcării naționale a românilor din provinciile aflate încă sub stăpânire străină, dând sens și direcție către ceea ce avea să se întâmple în anul 1918”, Vasile Pușcaș, istoric
„Moldova și Muntenia au fost continuu sub ocupația militară rusească și/sau otomană, alteori austriacă, ceea ce a avut consecințe grave asupra dezvoltării socio-economice și politice”, Vasile Pușcaș, istoric
5 ianuarie 1859 a fost data la care moldovenii și-au ales domnul, pe Alexandru-Ioan Cuza
„Principatele Române deveniseră teren de luptă în competiția pentru putere a imperiilor austro-ungar, rus și otoman cu mult înainte de secolul al XIX-lea”, Vasile Pușcaș, istoric
1862 a fost anul în care Alexandru-Ioan Cuza a reușit să unească Parlamentul și Guvernul celor două principate române, realizând astfel și uniunea politică