În exclusivitate pentru Jurnalul, un profesor de Fotografie din Venezuela povesteşte criza prin care trece ţara sa, din ultimii ani ai regimului Hugo Chavez până în timpul actualului preşedinte, Nicolas Maduro. Alfredo Padrón este venezuelean, absolvent IATC-ului I.L.Caragiale din Bucureşti, este îndrăgostit de România şi a trăit în ţara noastră în perioada comunistă, între 1977-1982, când a văzut începutul crizei comunismului din regimul Ceauşescu. Nu credea că va retrăi momentele de cumpănă, să vadă din nou cozi la magazinele de alimente sau să stea ore întregi pe întuneric, în condiţiile în care Venezuela este considerată o ţară foarte bogată, datorită resurselor sale petroliere. Alfredo a avut surpriza, însă, să trăiască un coşmar, casa sa a devenit o adevărată fortăreaţă, în condiţiile în care, de frica bandiţilor, nimeni nu mai ieşea pe stradă după ora 17. Cu toate măsurile de precauţie, familia i-a fost sechestrată de către bandiţi, iar după ce a scăpat, Alfredo a decis să plece din ţară, în Republica Dominicană. Alfredo iubeşte România, continuă să scrie şi să corespondeze în limba română şi urmăreşte atent situaţia din România. În perioada în care a locuit în Bucureşti l-a cunoscut pe poetul Nichita Stănescu şi a făcut câteva fotografii inedite. De altfel, la interviu a răspuns în limba română.
Domnule Alfredo Padron, cum se trăieşte în Venezuela?
Venezuela actuală este leagănul celor mai mari contradicţii care se pot imagina: una dintre ţările cele mai bogate din lume, cu o populaţie care îndură mizeria, foametea şi lipsa medicamentelor. Cele mai simple activităţi de zi cu zi, care sunt o rutină pentru cei din alte ţări, sunt un coşmar în Venezuela pentru că nu sunt bani pentru cumpărături, oamenii nu au bani nici măcar să plătească un bilet de autobuz, fără să mai vorbim de taxi, care este un lux. Cei care au bani în bancă se confruntă şi ei cu probleme pentru că transferurile electronice sunt limitate la cifre ridicole, indiferent de ce sumă ai în contul tău. Pe de altă parte, oameni îşi petrec aproape întreaga zi încercând să facă rost de produse alimentare care, ori nu există, ori se găsesc la preţuri imposibil de plătit, în condiţiile în care salariile din Venezuela au cea mai scăzută putere de cumpărare din America de Sud şi aş îndrăzni să spun, chiar şi din întreaga lume.
Se poate compara Venezuela de acum cu România lui Ceauşescu?
Nu se compară. Acum în Venezuela lumea caută resturi prin gunoi ca să găsească ceva de mâncare (cei mai săraci, bineînţeles). Delincvenţii n-au niciun fel de oprire. Aş compara situaţia numai din punctul de vedere al cenzurii şi represiunii poliţieneşti.
Se mai poate vorbi de o economie a Venezuelei?
Bineînţeles că în condiţiile descrise, productivitatea economiei este zero. Inflaţia chiar se poate descrie ca fiind cea mai mare de pe pământ, fără să exagerezi, şi produsele pe care nu reuşeşti să le cumperi dimineaţa, după amiaza te pot costa de trei sau patru ori mai mult.
Cum s-a ajuns aici?
Distrugere unei economii atât de mari are la bază în primul rând populismului de stânga promovat de guvernul lui Hugo Chavez, care, după o încercare de lovitură de stat nereuşită, a ajuns la putere prin alegeri corecte, profitând de fenomenul decepţiei generale faţă de politicienii tradiţionali, cei care au întors spatele populaţiei, în general, şi celor săraci, în special. O dată ajuns la putere, Hugo Chavez, care se bucura de o mare popularitate, a depus eforturi să consolideze o mişcare comunistă internaţională şi a risipit o mare avere, finanţând tot felul de mişcari comuniste şi teroriste în jurul lumii. Când a simţit că este pe moarte, el a transmis că doreşte să fie înlocuit de Nicolas Maduro. Aşadar, odată cu moarte lui Chávez, Maduro a devenit preşedinte după nişte alegeri foarte controversate în care ar fi câştigat cu o diferenţă destul de mică, dar care, la urma urmelor, au fost recunoscute în toate ţările cu reprezentanţe diplomatice în Venezuela.
Cum a început dezastrul?
Într-o periodă foarte scurtă, Maduro a pierdut capitalul politic obţinut de Hugo Chavez şi a prăbuşit economia în urma unei scheme de corupţie şi incompetenţă, care a adus ţara la situaţia actuală. La sfârşitul celor două mandate legale de preşedinte, Maduro a organizat noi alegeri, fără să le permita liderilor celor mai importante partide ale opoziţiei să concureze, „câştigând” pe fondul unei foarte mici prezenţe la vot, (scrutinul nefiind recunoscut de peste 20 de ţări din lume), ajungând să fie un uzurpator al puterii. În Constituţia venezueleană, în articolul 233, se scrie clar că în cazul în care preşedintele nu îndeplineşte toate atribuţiile funcţiei, preşedinţia trebuie preluată de către preşedintele Parlamentului Naţional, Juan Guaidó. El a fost imediat recunoscut de către guvernul Statelor Unite ale Americii.
Mai poate rămâne Maduro la putere?
În clipa de faţă, venezuelenii sprijină cu toţii (inclusiv mulţi dintre admiratorii lui Maduro) constituirea unui guvern de tranziţie care să organizeze alegeri libere şi democratice, care să garanteze întoarcerea ţării la sistemul democratic şi redresarea economiei. Sistemul financiar internaţional se pregăteşte să recunoască numai semnătura lui Guaidó pe toate conturile statului venezuelean care se află în băncile cele mai importante din Occident, precum şi primirea profiturilor care se obţin din exporturile de petrol. Numai militarii au mai rămas să îi întoarcă spatele lui Maduro pentru ca să fie numit un nou preşedinte al Venezuelei, iar asta e doar o chestiune de timp.
Este armata un pericol pentru populaţie?
Da, armata încă mai reprezintă un pericol pentru supravieţuirea poporului venezuelean. Există pericolul ca militarii să ucidă mulţi oameni pe străzi; în ultimele zile au ucis 35 de oameni (n.r. până în 29 ianuarie) care se duseseră la proteste. Guvernul are un fel de „joint venture” cu tâlharii, au creat aşa numitele „zone de pace”, numite astfel cu cinism, unde poliţia nu se bagă pentru ca delincvenţi să acţioneze fără probleme.
Credeţi într-o intervenţie a Rusiei în sprijinul lui Maduro?
Nu cred că Rusia o să intervină militar, pentru că interesele ei sunt doar economice, fapt ce se poate negocia. În schimb, intervenția Statelor Unite este foarte posibilă.