„Fiu de pictor (fapt care îl va marca mai târziu ca scriitor), medic cu specializare la Paris (1925), devenit din 1949 medic curant al Uniunii Scriitorilor și al Institutului de Artă din București, Monda a debutat în 1918 în revista Literatorul a lui Alexandru Macedonski cu versuri minore semnate Virgiliu Moscovici, pe care le va aduna în volumul Fântânile luminii (1923). Numele și identitatea de prozator le va primi în Cenaclul «Sburătorul» de la Eugen Lovinescu, pe care-l va frecventa asiduu până la final. Criticului îi va fi, alături de alții, și medic curant (din «Agende...» vedem că Virgiliu Monda îi administra și un tratament pentru un posibil sifilis, în colaborare cu neurologul I. Th. Niculescu)”, sesiza istoricul literar Paul Cernat într-un crochiu închinat medicului-scriitor.
Alienare prin artă
Evidențiem, în continuare, bilanțul (literar) critic al profesorului Cernat: „Primele volume - prozele scurte din «Testamentul domnișoarei Brebu» (1933) și «Urechea lui Dionys» (1934), impregnate de impresiile culese din călătoriile sale prin Europa - nu sunt concludente, însă după un onorabil roman naturalist-social despre moravurile din high life («Hora paiațelor», 1935) «Trubendal» (1946) va fi cu adevărat o scriere de referință”. Aprofundat? „Mai întâi, un excelent roman de medii și atmosferă al Sibiului, având în prim-plan un avatar transparent al baronului Brukenthal (Anton von Trubendal, proprietarul unui muzeu sibian de pictură). În al doilea rând, un roman psihedelic cu tentă horror: obsedat de ereditatea sa încărcată, Trubendal intră într-o spirală psihotică de «alienare prin artă» (fixație maniacală), ajungând la crimă și distrugându-și în serie relațiile sociale”.
Absență prudentă în zorii comunismului
Mai departe: „«Serile orașului» (1946) investighează naturalist pături sociale de jos, marcate de mizerie și patologii de tot felul. De aici înainte, sărind peste intervalul realismului socialist (când absentează prudent ca scriitor, neofensând optimismul obligatoriu al epocii), se profilează definitiv pe investigarea epică de psihologii maladive, detracate, și de cazuri obsesionale: cel mai bun roman după «Trubendal» e sumbrul, apocalipticul «Corabia pe uscat» (1971), în care un fost căpitan de vas își contemplă, neputincios, «scufundarea» propriei familii, ai cărei membri mor în circumstanțe dramatice sau se sinucid, dar și proprietatea mobiliară, ai cărei chiriași dispar sau se îmbolnăvesc fizic și psihic, ca sub un blestem (numărul sinuciderilor îl depășește - la limită, cu 5-4 - pe cel din «Trubendal»)”.
Subiecte din întuneric
În plus: „Mai puțin pregnante, «Via și rodul» (1971) și «La nord de Nerej» (1975) au în centru crime iraționale, provocate de/și generatoare de traume (în primul caz, un medic ucide logodnica bolnavă incurabil a unui prieten, în al doilea - un țăran își ucide, din gelozie, logodnica și pe iubitul ei, a cărui fetiță se alienează la maturitate). Ceva mai puțin întunecat e cosmopolitul roman de ambianță «Tinerețea unui artist» (1966), narațiune de formare a unui artist la început de secol XX (cu posibil model în tatăl lui Virgil Monda), marcată de drame existențiale și căutări identitare”.
Cote paroxistice
Ultimele acuarele: „Problematica morbidă (crime, psihoze, relații de familie discordante) se află însă la cote paroxistice în cele două - bune - volume postbelice de povestiri «Femeia și maimuța» (1970) și «Aurul» (1991) în care intrigile «horror», uneori cu tentă existențialistă, sunt mai concentrate și bine conduse. Util pentru înțelegerea mecanismelor propriei creații și a ambianței mediilor literare frecventate, inclusiv a cercului «Sburătorul», e volumul memorialistic Viață și vis (1986)”. Concluzia: „Virgil Monda? Un bun prozator al morbidului, peste care istoriile noastre literare din ultimele decenii au trecut nedrept de ușor”.
Vâslașule, zorește!
După debutul poetic consemnat în revista lui Alexandru Macedonski („Literatorul”, 1918), tânărul ploieștean a publicat versuri și în „Sburătorul” lui Eugen Lovinescu, criticul literar fiindu-i și profesor la liceul bucureștean „Matei Basarab”. Iată, de pildă, o mostră care a văzut prima oară lumina tiparului la 16 aprilie 1921:
În ceață
Vâslașule, zorește! Nu vezi, o pâclă grea
Ne urmărește barca stingheră și trudită.
Întinsul, adineauri ce limpede era,
Și’n urma noastră - acuma ce negură cernită!
Penumbra mohorâtă a sufletului meu
Pe marea imobilă treptat-treptat se’ntinde;
Și-aripa-i de’ntuneric, crescând pe cer mereu,
Livida depărtare întreagă o cuprinde.
Vâslașule, zorește! Curând va fi târziu...
Mi-e inima’nghețată și besna e deplină.
Mi-e dor de-un țărm cu soare, în sufletu-mi pustiu
Să simt din nou cum cântă o rază de lumină...
Idilă cu Lucia Demetrius
În perioada de tatonare a cenaclului „Sburătorul”, Virgiliu Monda avea s-o cunoască pe grațioasa Lucia Demetrius - romancieră (modestă), autoare de piese de teatru (forțate la limită în anii comunismului) și actriță de duzină - și să se îndrăgostească fulgerător. Colega de cenaclu, alintată de „tăticul” Lovinescu cu eticheta (pripită) „copila de geniu”, a răspuns afirmativ avansurilor medicului cu aspirații de romancier noir. „Virgiliu a avut o relație amoroasă cu Lucia Demetrius”, devoala istoricul literar Paul Cernat, fără a oferi detalii picante suplimentare. După debutul promițător cu romanul „Tinerețe” (1934, de un șocant autenticism), Lucia și-a canalizat energiile către cariera de actriță. Rău a făcut, pentru că scena nu s-a metamorfozat pentru fosta iubită a lui Monda în vreo trambulină! Dimpotrivă.
Un instrument al succesului
În ciuda eforturilor considerabile (a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică, dar și Facultățile de Litere - 1931 și Filozofie - 1932), Lucia a eșuat ca actriță, prestând în roluri derizorii în afara scenelor bucureștene. A rămas de notorietate îndemnul răutăcios al Elvirei Popesco pentru domnișoara Demetrius, care n-avea mijloacele financiare pentru a urma un doctorat în estetică la Paris: „Sexul, draga mea, sexul este instrumentul care-ți poate garanta succesul artistic!”. Lucia îi va răspunde în scris, publicând volumul de proză scurtă „Destine” (1934), poate cea mai valoroasă piesă din portofoliul ei literar. „Luciditatea realistă a observației și romantismul de atmosferă se aliază aici cu un simț pentru psihologiile maladive”, remarca istoricul literar Paul Cernat. Să fi contat în concretizarea acestor proze influența iubitului, Virgiliu Monda, un maestru al personajelor fragilizate psihologic? Poate da, poate, nu, istoria literaturii e doldora de enigme neelucidate...
Momentul 0
După apariția volumului Fântânile luminii - versuri în manieră simbolistă și parnasiană discrete, care n-au dezmeticit în critici, nici în cititori vreun fior demn de semnalat -, Virgiliu Monda n-a mai publicat niciodată poezie. „Doctorul scriitorilor și al artiștilor”, cum era cunoscut în epocă, s-a dedicat în întregime romanului, pe care l-a cultivat într-un registru tipologic morbid, altoit pe un minor mugur romantic.
32 de ani s-au împlinit pe 2 mai 2023 de la moartea medicului-scriitor Virgiliu Monda, aka Zeilic Moscovici
„Virgiliu Monda? Un bun prozator al morbidului, peste care istoriile noastre literare din ultimele decenii au trecut nedrept de ușor”, Paul Cernat, istoric literar
„«Trubendal» e un excelent roman de medii și atmosferă al Sibiului, având în prim-plan un avatar transparent al baronului Brukenthal, dar și unul psihedelic cu tentă horror”, Paul Cernat, istoric literar
„Cel mai bun roman după «Trubendal» e sumbrul, apocalipticul «Corabia pe uscat» (1971)”, Paul Cernat, istoric literar
1986 este anul publicării ultimului volum marca Virgiliu Monda: „Viață și vis. Memoriile unui scriitor”