„Globetrotter și tămăduitor, cu o cultură multilaterală impresionantă, activ în toate mediile sociale, de la capete încoronate și alți lideri de pe tot mapamondul (Gandhi etc.) la categoriile cele mai defavorizate, fondator al Sanatoriului Saint Vincent de Paul din București, Vladimir Ghika (nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, fiu de ministru plenipotențiar și al unei mame cu ascendență regală franceză, născut ortodox și crescut, o vreme, în medii protestante) a fost cel care i-a dat ultima împărtășanie lui Panait Istrati.” Ce tur de forță marca Paul Cernat!
Convertitor la catolicism
Acum, că ne-am tras sufletul, să continuăm: „Vladimir Ghika a fost însărcinat cu misiuni internaționale multiple, intenționa să-l întâlnească și pe Lenin, pe care însă nu l-a mai prins în viață. I-a convertit la catolicism, între alții, pe Edgar Papu și (vremelnic) pe Al. Paleologu. În Scrinul negru, G. Călinescu îi face un portret caustic, dar expresiv, marcat de propaganda epocii - Vladimir Ghika apare și în Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, și (din cu totul alt unghi) în memoriile lui Petre Pandrea. În „Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut”, Mircea Vulcănescu îl prezintă la rândul lui drept prinţul călugărit şi trecut la catolicism, care-l convertise pe Maritain şi căruia Maritain îi dedicase Antimodernul (broşura lui Jacques Maritain despre raporturile fluctuante ale lui Bergson cu catolicismul a apărut în 1922, la Édition de la Revue des Jeunes, Paris, și a stimulat, mai nou, influenta carte a lui Antoine Compagnon din 2005).
Teologia necesității
Revenind la oile noastre (pe firul desfășurat de data aceasta de Mihaela Vasiliu în „O lumină în întuneric. Monseniorul Vladimir Ghika”, Editura ARCB, 2012): „La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Monseniorul Ghika se afla în vizită în România. În spiritul de compasiune pentru România suferindă, el a cerut şi a obţinut, în septembrie 1939, permisiunea Cardinalului Parisului de a rămâne câtva timp la Bucureşti pentru a-i ajuta pe ai săi. Va sfârşi prin a rămâne aici pe toată perioada războiului şi chiar după terminarea acestuia, în timpul ocupaţiei sovietice. A desfăşurat o activitate intensă printre studenţi, intelectuali, tineri, bolnavi, săraci, familii în mizerie. În timpul acestor triste ore ale istoriei, el pune în practică teologia necesităţii.”
În atenția comuniștilor torționari
Mai precis? „A lucrat fără odihnă ca preot de ambele rituri, latin şi bizantin, în biserica comunităţii franceze de la Bucureşti, Biserica Saint Vincent de Paul (astăzi Biserica Preasfintei Inimi a lui Isus) fondată de el; de asemeni, în Biserica greco-catolică Sfântul Vasile din Strada Polonă. Fără oprire, a ajutat în nevoile materiale sau morale folosind toate resursele fiinţei sale dăruite în întregime lui Dumnezeu. Activitatea sa, în special cu cei tineri, şi numeroasele convertiri la originea cărora s-a aflat prin harul lui Dumnezeu, au atras atenţia noului regim ostil tuturor manifestărilor creştine.”
Asceză și levitație
Urmarea e cunoscută… Încheie Paul Cernat: „Arestat în 1952, torturat, monseniorul Vladimir Ghika a ajuns, prin asceză, la performanțe levitatorii. Din numeroasele sale scrieri teologico-spirituale, Pensées pour la suites des jours și Entretiens spirituels sunt cele mai cunoscute. O personalitate cu o biografie (nu doar spirituală) exemplară.”
Sânge albastru
Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun, pe Bosfor, unde tatăl său, prinţul şi generalul Ioan Ghika, se afla în misiune ca ministru de război şi al afacerilor externe al României. Începând cu anul 1657 familia sa pe linie paternă a dat 10 prinţi domnitori în cele două principate române, Valahia şi Moldova. Mama sa, Alexandrina, născută Morret von Blaremberg, era o descendentă a lui Henric al IV-lea, regele Franţei.
70 de ani s-au împlinit anul acesta de la moartea monseniorului Vladimir Ghika.
„Moartea trebuie să fie cel mai mare act al vieţii noastre.”, Vladimir Ghika
„Vladimir Ghika, fiu de ministru plenipotențiar și al unei mame cu ascendență regală franceză, născut ortodox și crescut, o vreme, în medii protestante, a fost cel care i-a dat ultima împărtășanie lui Panait Istrati.”, Paul Cernat, istoric literar