Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale „Zeul-țăran”, scandalul secolului și 10 adevăruri minunate

„Zeul-țăran”, scandalul secolului și 10 adevăruri minunate

de Florian Saiu    |   

Născut la 19 februarie 1876 în localitatea Hobiţa (judeţul Gorj), Constantin Brâncuși - „Zeul-țăran” cum l-a alintat extravaganta Peggy Guggenheim, amorezată și de artist, și de arta lui -, s-a stins din viață la Paris, la 16 martie 1957. Sculpturile sale l-au făcut însă nemuritor. Exact ca întâmplările care i-au colorat soarta.  

Constantin Brâncuși, artistul care a plecat pe jos din România pentru a (re)modela la Paris liniile sculpturii moderne, și-a clădit în capitala Franței, pe strada Impasse Ronsin, nr. 8, propriul laborator de visuri. Atelierul de creație a fost mutat ulterior la numărul 11, unde Brancusi, cum îl numesc și astăzi francezii, dispunea de mai mult spațiu. Nu de alta, dar la sfârșitul existenței fizice artistul strânsese între pereții căminului nu mai puțin de 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii, sute de unelte și zeci de piese de mobilier cioplite cu propria mână. Cum Constantin n-a avut moștenitori și nici pretendenți (rezonabili) la statutul de urmași, toate aceste comori inestimabile au fost donate, prin testament scris - și-acum se conturează tema acestui articol - statului. Dar care stat? Francez sau român? Cui a dorit inițial Brâncuși să lase moștenire prețiosul atelier din „Impasse Ronsin”? Istorioare vehiculate în spațiul cultural românesc propun următoarea variantă, intens dezbătută: cu doar câțiva ani înainte de moarte, Brâncuși ar fi oferit României lucrările sale, doar că țara sa de baștină, stalinizată, ar fi respins arta lui „decadentă”. Abia după acest refuz, Brâncuși, lezat, ar fi solicitat cetățenia franceză și, după ce a primit-o, a oferit Franței și francezilor opera sa de-o viață. Fapt real sau fake-news de modă veche? Și de ce să fi inventat românii acest basm? Din orgoliul prostesc al autorităților comuniste sau din intenția lor de a minimaliza faptul că Brâncuși, un român get-beget, a ales să dăruiască țării de adopție, adică Franței, un tezaur unic în istoria umanității? Oricare ar fi răspunsul corect, cert e că mitul donației s-a construit cu personaje reale. Ce spune povestea? 

Două documente bizare ale Academiei Române

La începutul anilor ’50, o delegație alcătuită, printre alții, din Constanța Crăciun (fostă țesătoare, viitor ministru al Culturii în Republica Populară Română) și Teohari Georgescu (ministru de interne cu patru clase în cadrul aceleiași republici) s-ar fi deplasat la Paris, chipurile pentru a evalua așa-zisa donație a țăranului genial din Hobița. „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit”, ar fi concluzionat, la revenirea din orașul de pe Sena, cei doi „experți”. În consecință, liderul României comunizate, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ar fi pus cruce nobilei intenții brâncușiene, notând pe marginea raportului înmânat de țesătoare și de semianalfabetul de la „Interne”: „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că nu Dej ar fi avut ultimul cuvânt în chestiunea „Brâncuși”, ci Academia Română, care ar fi validat, slugarnic, recomandarea liderului supus Moscovei. Mai exact, floarea intelectualității noastre de atunci, în frunte cu Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Geo Bogza și Camil Petrescu, s-ar fi strâns în Aula Academiei Republicii Populare Române, ar fi analizat „oferta” și ar fi declinat-o, pe motiv că opera brâncușiană, reflecție a „putreziciunii burgheze pariziene”, n-ar fi avut valoare estetică! Două documente cu antetul Academiei, datate 7 martie 1951, au fost interpretate în acest sens. Să le dăm citire (în punctele esențiale): „Şedinţa este prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu. Participă: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma (n.r. - acest tovarăș fusese învestit academician în locul mazilitului, la acea vreme, Tudor Arghezi), G. Oprescu, Jean Al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpesicius şi K.H. Zambaccian. Şi-au scuzat absenţa tov. Acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu”. Măcar ultimii doi au avut abilitatea să se dea loviți! Dar să dăm curs ședinței de partid, pardon!, dezbaterii academice: „Tov. Prof. Jalea dă citire unei note de completare a comunicării d-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi. Rezumând ideile din comunicarea D-sale anterioară asupra cărţii lui Sobolev «Teoria leninistă a reflectării şi arta» în care se pune problema formalismului în artă, tov. Jalea aminteşte că citase pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptură la noi. Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism şi formalismul extreme, cazul Brâncuşi trebuie să fie discutat pentru că ridică probleme importante”. 

Un fake-news comunist?

Cât de importante, a explicat criticul literar George Călinescu, expert de conjunctură și în sculptură (iertată-mi fie rima): „Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism, în sensul vederilor creatorilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realităţii şi nu ca o reproducere fotografică a ei, aşa cum o înţeleg în mod stângist”. La finalul aiuritoarei intervenții, Călinescu concluziona: „Continuarea discuției despre Brâncuși este inutilă”. Halal oameni de cultură! În orice caz, după tirul scriitorului și criticului literar, a urmat șarja tovarășului academician Oprescu: „Tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. D-sa arată că datele și faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuși, o figură mai puțin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, și îl ilustrează ca pe un om de talent și de mari speranțe în prima parte a activității sale, dar care, sub influența unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul și a cubismului (sic!), a devenit formalist, chiar când folosește elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze”. Profesorul Graur a pus punctul pe „i”: „Sunt împotriva acceptării în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române a operelor sculptorului Brâncuși”. Să înțelegem din această „împotrivire” că Brâncuși oferise României lucrările sale? Comentând subiectul, criticul de artă Pavel Șușară n-a lăsat loc de interpretări: „Informația că Brâncuși ar fi intenționat să doneze statului comunist român atelierul este o simplă legendă cultural-urbană, un fake insidios, această intenție nu a existat niciodată și nici nu ar fi avut cum, Brâncuși luându-și cetățenia franceză tocmai pentru a avea drepturi depline în ceea ce privește manifestarea liberă a dorințelor testamentare”. Chiar așa? „Orice suspiciune că Brâncuși ar fi dat Parisul și climatul său cultural pe Bucureștiul aflat sub ocupație comunistă, în plin realism socialist și într-o ofensivă neîntreruptă împotriva «artei burgheze, a formalismului decadent», este cel puțin o naivitate de un optimism necenzurat”. Atunci la ce făceau referire documentele Academiei Române? „Ceea ce s-a «înfierat» la Academia Română de către Călinescu, Iordan, Camil Petrescu nu a fost un document de donație a lui Brâncuși, ci, pur și simplu, opera sa decadentă. A fost o simplă discuție de punere la punct, nu o respingere a unei oferte”, a încheiat Pavel Șușară.

Spălătorul de pahare din taverna Moillard și șurubul de teasc

Constantin Brâncuși a fost, în ciuda faimei acumulate încă din timpul vieții, un personaj public discret, atent la imaginea de artist construită cu migală prin intermediul sculpturilor ori al evenimentelor culturale extravagante la care participa cu entuziasm la Paris. Fire deschisă, în schimb, în perimetrul intim, în mijlocul prietenilor, Brâncuși a permis când și când înfiriparea unor mici legende care i-au aureolat ulterior existența și viața de după moarte. Dar să facem loc, mai bine, câtorva din aceste episoade pe cât de amuzante, pe atât de interesante.

1. Constantin a parcurs pe jos cei 2.000 de kilometri care-l despărțeau de orașul de pe Sena, făcând escale la Budapesta, Viena și München, unde s-a înscris la Academia Regală de Arte Frumoase, lucrând ca infirmier pentru a se întreține;

2. În Elveția, tânărul Brâncuși s-a îmbolnăvit de pneumonie. A fentat moartea într-un spital de maici, grație atenției cu care a fost îngrijit timp de șase luni;

3. Ajuns în capitala Franței, artistul n-a scăpat de munca umilitoare a imigrantului. Brâncuși recunoștea franc: „La Paris am lucrat la început, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurant (în taverna Moillard). Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor”;

4. În 1905, ambițiosul Brâncuși era înscris deja la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts; sub aripa marelui Rodin n-a stat decât un an: „Ce era să fac? La umbra unui copac falnic, nu mai crește nimic”, și-a justificat Brâncuși decizia. Una bună, de altfel;

5. A fost Brâncuși dependent de femei? Legenda e demontată de Pavel Șușară, critic de artă: „Femeile care i-au trecut prin viață, prin atelier și prin pat, pentru ca, mai apoi, într-un fel sau altul să încremenească și în operă, au fost destule și, nu o dată, ieșite din comun, de la surorile Codreanu și până la Maria Tănase și la Peggy Guggenheim. Dar, în ciuda acestui trafic bogat, Brâncuși nu a fost dependent de femei”;

6. Maestrul Brâncuşi primea cu plăcere ucenice în atelierul său. Le dădea nume bărbăteşti, ca să le poată înjura sau ocărî când îl scoteau din sărite. Prin acest „botez” au trecut Irina Codreanu, Miliţa Petraşcu, Sanda Kessel, Margareta Cosăceanu etc.;

7. De multe ori, la teatru și la cinematograf, în Paris, Brâncuși mergea însoțit de Polaire, propria „căța” căreia sculptorul îi rezerva o lojă specială;

8. Tot ce se afla în atelierul din Montparnasse era construit chiar de mâna artistului, de la scaune, mese și fotolii, până la pat și sobă; crea chiar și viori, la care cânta el însuși;

9. Constantin Brâncuși era un om superstițios, motiv pentru care nu a terminat câteva din lucrările începute, piese pe care le catalogase drept aducătoare de ghinion;

10. Coloana infinitului sau Coloana recunoștinței fără sfârșit a fost inspirată după un șurub de teasc, pe care Brâncuși îl ținea în atelier, fascinat și preocupat să reproducă mișcarea lui în spirală!

 

146 de ani se împlinesc pe 19 februarie 2022 de la nașterea lui Constantin Brâncuși

„Eu sculptez zboruri, nu păsări!”, Constantin Brâncuși

230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii, unelte și piese de mobilier conținea atelierul din Paris lăsat moștenire de Brâncuși statului francez

„Creez frumuseţe. Nu vreau ca o statuie să strivească, vreau să inspire dorinţa de a fi mângâiată”, Constantin Brâncuși

 

Subiecte în articol: Constantin Brâncuşi
TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri