Nu este un secret pentru nimeni că, de peste patru ani, am ales să scriu împotriva lui Viktor Orbán, să denunț retorica sa, să o analizez și să-i anticipez consecințele, și o spun deschis, nu neapărat pentru că soarta vecinilor noștri maghiari m-a preocupat direct, ca un destin singular. Am fost interesat, da, profund, dar dintr-o perspectivă mai amplă, mai dureroasă, mai personală: cea a pământului românesc. M-a alarmat, m-a revoltat și m-a impulsionat la acțiune convingerea că acest Orbán, sub paravanul unui naționalism prefabricat, cu sprijinul tacit și adeseori strident al UDMR, în România, pe teritoriul nostru, nu a reușit să unească cele două popoare, așa cum ar fi fost firesc și civilizat, ci să le dezbine, să semene suspiciune și să reînvie demoni pe care îi credeam adormiți.
A fost o rană adâncă, o sfidare la adresa bunului simț istoric, un afront adus memoriei a sute de ani de conviețuire, de conflicte rezolvate, de tragedii comune, de bucurii împărtășite pe aceste plaiuri. Românii și maghiarii nu au trăit, secole la rând, într-un armistițiu rece, ci într-o armonie complexă, adeseori zbuciumată, dar, în esență, o armonie a supraviețuirii, a construcției și a respectului reciproc, un respect născut din împărțirea aceluiași pământ, a acelorași lacrimi, a acelorași pâini. De ce, mă întrebam de multe ori, cu o furie mocnită, a trebuit să tolerăm acest comportament? De ce am permis ca un lider străin să vină în țara noastră și să arunce fumigene ideologice, să semene zâzanie, să-și aroge o superioritate morală și istorică absurdă, de parcă el deținea adevărul absolut, iar noi, românii, eram simpli spectatori la propria noastră istorie? Nu era vorba doar despre discursuri, ci despre o strategie de penetrare și de subminare a coeziunii noastre sociale, de un joc periculos cu focul identităților, un joc jucat cu un cinism demn de o cauză mai bună.
Și totuși, dincolo de aceste motive imediate și de reacția firească la o agresiune simbolică, opoziția mea constantă, începută cu mai bine de cinci ani în urmă, s-a clădit pe o convingere profundă, aproape filosofică, despre faptul că politicile promovate de Orbán nu erau doar nocive pentru relațiile bilaterale, ci erau, în esența lor, fundamental falimentare pentru însăși Ungaria. Nu a fost un act de profeție mistică, ci o analiză rece, logică, a ceea ce se întâmplă atunci când un lider alege să fractureze realitatea în bule de frică și triumfalism fals, ignorând legile economiei, principiile diplomației și, mai presus de toate, spiritul european al cooperării. Am scris atunci, cu o îngrijorare pe care mulți o considerau excesivă sau naivă, că această cale a naționalismului agresiv, a izolării față de valorile europene și a disprețului față de dialogul civilizat va conduce inevitabil Ungaria într-un con de umbră, la o izolare diplomatică și economică, la o stagnare a spiritului, la o epuizare a resurselor morale și, în cele din urmă, la o implozie internă a încrederii și a speranței. Am avertizat că zidurile ridicate, cu atâta ostentație, împotriva „Bruxelles-ului”, a „migrației” sau a „ideologiilor noi” nu vor proteja poporul maghiar, ci îl vor închide într-o fortăreață mentală, într-un buncăr spiritual, din care nu va mai vedea soarele. Acum, rezultatul zdrobitor al votului, victoria categorică a lui Peter Magyar, vine nu doar să confirme aceste previziuni, ci să le valideze cu o forță pe care doar istoria, ca un implacabil judecător, o poate conferi. Nu am simțit triumf, ci o tristețe amară, văzând că prețul acestei orbiri a fost plătit de un popor întreg, dar și o speranță imensă că lecția, deși dureroasă, a fost în sfârșit învățată și că poate, acum, se deschide o poartă spre o altă cale.
Dar această toleranță a fost o abdicare de la propriile noastre principii de suveranitate și de respect de sine. Când un lider străin, un șef de stat, vine în România ca la el acasă, la Băile Tușnad, și, de la o tribună, își permite să dicteze sau să insinueze politici interne, să traseze granițe mentale, să revendice sfere de influență care depășesc orice tratat internațional, întrebarea nu mai este doar una de diplomație, ci una de demnitate națională. A venit momentul, și o spun cu toată gravitatea, ca instituțiile noastre fundamentale, și în special Serviciul Român de Informații, să răspundă public: de ce nu a existat o atitudine fermă, o reacție clară, atunci când Viktor Orbán, cu un tupeu greu de egalat, venea pe teritoriul românesc și arunca o nouă „fumigenă” naționalistă, menită să inflameze spiritele și să divizeze? Unde a fost vigilența noastră, unde a fost simțul nostru de conservare, când un lider străin manipula cu atâta nonșalanță sensibilitățile istorice și etnice ale cetățenilor noștri? Nu este o acuzație gratuită, ci o interogație profundă asupra capacității statului român de a-și apăra propria suveranitate cognitivă, propriul spațiu de sens, în fața unor agresiuni simbolice care, în acest deceniu, s-au dovedit la fel de eficiente ca orice invazie fizică.
Mă bucur, salut cu o emoție profundă și cu speranță, faptul că poporul maghiar s-a trezit la o realitate crudă, dar necesară. Succesul categoric al lui Peter Magyar, victoria sa zdrobitoare la urne, nu este doar o cifră electorală, ci un act de eliberare, un strigăt de luciditate într-o ceață densă a propagandei. Este dovada că, oricât de puternic ar fi controlul mediatic, oricât de bine ar fi orchestrată mașinăria de dezinformare, există o limită a răbdării, o limită a acceptării mistificării. Salut cu respect presa maghiară curajoasă, jurnaliștii care, în ciuda presiunilor uriașe, în ciuda riscurilor personale și profesionale, au reușit să-și facă datoria, să devoaleze toate ilegalitățile, toate abuzurile, toate derapajele regimului Orbán. Ei sunt eroii nevăzuți ai acestei schimbări, cei care au ținut candela aprinsă într-un întuneric ce părea să devină permanent. Această trezire, această ieșire din hipnoza naționalistă, a venit la timp, înainte să fie prea târziu, înainte ca Orbánismul să devină o rană suprainfectată pentru sufletul maghiar și pentru întreaga regiune.
Acum, după acest episod istoric, să sperăm că și relațiile româno-maghiare își vor reintra în matca firească, în albia respectului și a cooperării sincere. Este timpul ca zidurile artificiale ridicate de o politică retrogradă și de interese meschine să cadă. Este momentul ca o nouă abordare să prevaleze, o abordare care nu este bazată pe resentimente istorice și pe fantasme de granițe, ci pe realitatea unei Europe unite și a unui destin comun. Și, în acest context de reconfigurare, dintr-o necesitate de igienă politică și socială și nu dintr-o dorință de răzbunare sau de excludere, cred că a venit momentul ca UDMR să fie scoasă în afara legii. Este o decizie necesară atât pentru statul român, cât și, paradoxal, pentru comunitatea maghiară din România. Am observat, și nu o spun eu, ci o spun chiar maghiarii din Ținutul Secuiesc, că nici ei nu își mai doresc UDMR la conducerea intereselor lor, o conducere care, sub pretextul reprezentării, a cultivat o perpetuă stare de victimizare și de separare, transformând o comunitate vibrantă într-un instrument docil al unei politici străine.
Am început această luptă personală, această voce contra curentului, în urmă cu mai bine de cinci ani, nu dintr-o ambiție politică, ci dintr-un sentiment profund de datorie civică. Văzând ce face Orbán în România, cu ajutorul UDMR, am observat, cu o claritate rece, că această strategie, deși mascată în retorică naționalistă, putea produce probleme majore la nivel statal, putea destabiliza echilibrul interetnic și putea submina însăși ideea de stat național român. M-am întrebat adeseori cât de naiv, cât de deconectat de realitate a putut să fie președintele UDMR, Kelemen Hunor, atunci când a ales să-l ajute pe Orbán în Ungaria, în campania electorală, devenind un simplu pion într-un joc străin. Nu a simțit pulsul propriei comunități? Sau a crezut, cu un cinism demn de un lider politic vechi, că se poate salva atât pe el, cât și UDMR prin alianța cu o forță care, în cele din urmă, l-a deturnat de la interesele reale ale maghiarilor din Transilvania? Este clar că acest calcul a fost unul falimentar, o eroare strategică de proporții.
Acum, suflul schimbării vine, puternic și proaspăt, de la Budapesta. Acest vânt al trezirii trebuie să se simtă, cu aceeași forță, și în comunitatea maghiară din Transilvania. A venit momentul ca această comunitate, parte integrantă și valoroasă a României, să-și croiască un adevărat drum, un drum al demnității reabilitate, al cooperării autentice și al responsabilității civice. Este timpul să se elibereze de sub tutela unei elite politice care, decenii la rând, a trăit și a prosperat din menținerea unor tensiuni artificiale, să înțeleagă că adevărata putere nu vine din susținerea unui lider din afară, ci din construirea unui destin comun, aici, pe pământul unde trăiesc. A venit momentul să lase în urmă retorica victimizării și a excepționalismului și să îmbrățișeze realitatea unei conviețuiri europene, în care identitatea este o bogăție, nu o armă. Este o șansă istorică, o invitație la o nouă eră, la o nouă formă de patriotism: un patriotism local, constructiv, care nu își găsește expresia în discursuri revizioniste, ci în fapte concrete, în poduri construite, în școli și în comunități care se respectă reciproc.
Am scris aceste rânduri cu o emoție profundă, cu speranța că zorii de la Budapesta nu sunt doar un eveniment politic, ci un semnal, un strigăt de trezire pentru toți cei care, sub presiunea narativelor naționaliste, uită că suntem, înainte de toate, oameni, că pământul nu are granițe trasate de ură, ci de râuri care curg și de munți care se înalță, indiferent de drapel. Am sperat, de-a lungul acestor ani, ca lumina rațiunii să spargă ceața propagandei. Acum, lumina vine, mai puternică, de la inimile celor care au crezut că schimbarea este posibilă, este o flacără purtată de un Peter Magyar, dar care arde în mii de suflete.
Să privim spre Budapesta cu o speranță renăscută și să vedem în victoria poporului maghiar o lecție pentru noi toți: că vocea cetățeanului contează, că presa liberă este scutul democrației, că manipularea are limite și că demnitatea umană, în final, își găsește întotdeauna calea de a se afirma. A venit timpul să lăsăm în urmă fantomele trecutului și să construim un viitor în care relațiile româno-maghiare nu mai sunt ostaticele unor ambiții politice meschine, ci sunt un exemplu de conviețuire civilizată, de respect reciproc, de prosperitate împărtășită. Este momentul ca fiecare să-și asume responsabilitatea, de la liderii politici până la fiecare cetățean, de a tăia nodul gordian al urii și al dezbinării.
Lumina din Budapesta nu este doar o lumină politică; este o lumină morală, dovada că, până și în cele mai întunecate vremuri, spiritul uman poate alege libertatea, adevărul și demnitatea. Să prețuim această lumină, să o cultivăm și să avem curajul să strigăm și noi, cu inima deschisă, căci așa cum s-a trezit Ungaria, așa ne putem trezi și noi, toți, la o realitate în care respectul pentru aproape nu este o negociere, ci un imperativ moral! Să ne amintim că cel mai frumos act de patriotism este cel care construiește, nu cel care dărâmă, cel care unește, nu cel care dezbină și că, în final, rădăcinile pământului nostru vor birui întotdeauna zgomotul gol al discursurilor de ură. Să sperăm, să credem și să acționăm, căci așa cum au dovedit maghiarii, niciodată nu este prea târziu pentru o trezire la demnitate.