Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una dintre cele mai titrate handbaliste ale României din ultimii ani, Cristina Vărzaru împlineşte astăzi 33 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Nu ştiu dacă aş fi ajuns cine sunt dacă nu mă năşteam româncă. Mi mi-am dat seama de calităţile moştenite din strămoşi trăind printre străini”
“În prezent activez pentru CSM Bucureşti, unde am avut norocul să dau peste un colectiv frumos şi unit. Între antrenamente îmi fac doctoratul la UNEFS. Îmi doresc să antrenez, la un moment dat, şi cercetarea solidifică bazele drumului meu. La sfârşit de zi, de săptămână, merg la teatru, cinema, concerte, stand up comedy, mă întâlnesc cu surorile şi mama mea, cu prietenii, îmi renovez casa în care sper că mă voi muta până la sfârşitul anului. Fac tot ce n-am putut face în ultimii 7 ani. M-am reîntors în ţară la sfârşitul lui mai, după 7 ani petrecuţi în Danemarca. Deşi experienţa din nord a fost una fericită, mai mult decât am îndrăznit să visez, nu mi-am pus nici măcar o dată problema stabilirii mele acolo. Am ştiut tot timpul că mă voi reîntoarce. Deşi încă sub contract cu Viborgul, am simţit că e cel mai bun moment şi am motive suficiente să spun stop handbalului de înaltă performanţă şi să revin în Bucureşti.
Am început handbalul la 10 ani, împreună cu surorile mele, din dorinţa părinţilor mei de a creşte copii sănătoşi. M-am născut într-un oraş mic, Corabia, în care handbalul a fost practic singura opţiune de practicare a unui sport.
În general, viaţa de sportiv este una extrem de frumoasă, iar atunci când iubeşti ceea ce faci, sacrificiile parcă nici nu sunt atât de mari, iar satisfacţiile sunt imense.
Nu ştiu dacă aş fi ajuns cine sunt dacă nu mă năşteam româncă. Şi mi-am dat seama de calităţile moştenite din strămoşi trăind printre străini. Suntem puternici, ambiţioşi, şi muncitori, mai ales atunci când ne sunt recunoscute meritele. Trăim intens şi la extreme, facem lucrurile cu pasiune, cu patos. Avem capacitatea de a ne sacrifica. Nu mă văd reuşind fără toate astea.
Cea mai frumoasă amintire pe care o am din carieră e fără dubiu finala Ligii Campionilor de la Bucureşti, din 2010. În top ar mai fi primul meu campionat mondial de senioare, Norvegia 1999 şi Mondialul de tineret din China, de unde ne-am întors cu aur.
Nu m-am gândit la ce va urma după ce voi încheia cariera de jucătoare. Nu mă simt încă pregătită să renunţ total la cariera de sportiv. Cum aş putea fi?! Handbalul e plăcerea mea, hobbyul meu, jobul meu... handbalul e viaţa mea!
La început de an de viaţă, îmi doresc sănătate. Apoi mi-aş dori să reuşesc în viaţă, în ce mi-am propus fără să ajung să mă schimb, eventual decât în bine, fără să rănesc pe nimeni. Şi-mi doresc să vizitez New Yorkul. Într-o zi în care o să am viză şi suficient timp liber.”
